N-ar fi răbdat să stea acasă această femeie atotrâvnitoare și înțeleaptă și n-ar fi părăsit mormântul, dacă teama de legea sâmbetei și de condamnarea ce amenința pe cei ce o călcau nu i-ar fi scăzut râvna, și dacă respectul față de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult.
„Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat și a venit la Simon-Petru și la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus, și le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus. Deci a ieșit Petru și celălalt ucenic și veneau la mormânt. Și cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit și Simon-Petru, urmând după el, și a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut. Căci încă nu știau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morți” (In 20, 1-9).
Dar trecând sâmbăta și răsărind ziua de după ea, pornește grăbită spre mormânt și, văzând piatra rostogolită de pe mormânt furată de bănuieli îndreptățite, socotește că Iisus a fost strămutat, atribuind și această faptă de necredință, împreună cu altele, dușmăniei furioase a iudeilor. Dar, deoarece era femeie, aceasta o face să se întoarcă la cei ce iubeau pe Domnul, vrând să ceară ajutorul celor mai sinceri ucenici, în căutarea Lui. Avea o credință atât de puternic întemeiată și neclintită, încât n-a fost descurajată de moartea Lui de pe cruce, ci Îl numește Domn, chiar mort fiind, arătând cu adevărat dragoste de Dumnezeu. Când aceia (adică Petru și Ioan, scriitorul Cărții, căci el dă numele său și al celuilalt ucenic) află de la femeie vestea, pornesc cu grabă și ajung repede la mormânt, unde văd minunea cu ochii lor, fiind pregătiți să dea spre mărturie acest fapt, căci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se întâlnesc cu Hristos cel sculat din morți, dar vădesc Învierea din giulgiurile înfășurate și cred că a rupt și legăturile morții, fapt prevestit de Sfânta Scriptură. Deci, privind cele întâmplate în lumina profețiilor, care se dovedesc împlinite, primesc cea mai neclintită credință.
Observăm că fericitul Evanghelist Ioan ne vestește și timpul învierii, zicând: „În ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormânt dis-dedimineață, fiind încă întuneric.” Matei amintindu-ne același fapt, a spus că învierea aavut loc după ce s-a făcut seară adâncă. Dar socotesc că, nefiind nici un dezacord între purtătorii de Duh, nu prezintă nici timpul învierii în mod diferit. Căci, dacă ar voi cineva să înțeleagă sensul celor spuse de ei, va vedea că au același sens cuvintele lor. Dimineața adâncă și seara adâncă se reduc, cum socotesc eu, la același înțeles și se întâlnesc la punctul cel din mijloc al nopții. Deci nu e nici un dezacord între ei. Unul, începând de la sfârșitul nopții, iar celălalt, de la începutul ei, se întâlnesc la mijloc, adică, precum am spus adineauri, la sfârșitul nopții.
(Extras din Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Editura Sf. Mănăstirii Lacu, 1999 – preluat de pe site-ul doxologia.ro)
