Sfântul Bretanion Episcopul Tomisului cinstit în Biserica Ortodoxă

Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului se pare ca a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare. A fost numit Episcop al Tomisului în jurul anului 360 și a condus Biserica Tomisului până aproape de anul 381. Mai multe informații despre viața acestui mare sfânt aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco – romani și români:

Actele martirice pomenesc câțiva episcopi la Tomis, Constanța de azi, încă de la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui următor, cum au fost Evangelicus, Efrem și Tit.

Istoricul Eusebiu din Cezareea Palestinei scria că, la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, „nici schitanul nu lipsea din ceată”, adică episcopul din provincia Sciția Mică. Se crede că numele lui era Marcu. După el se mai cunoaște un alt episcop în cetatea Tomis abia în anul 369, anume Vetranion (sau Betranion, Bretanion). Știri despre el găsim în Istoria bisericească a lui Sozomen, care a trăit în veacul al V-lea. El scrie că în anul acela conducătorul Imperiului roman de Răsărit, Valens (364-378), se întorcea dintr-o campanie militară pe care o purtase împotriva goților aflați în nordul Dunării, încheiată cu pacea de la Noviodunum (azi Isaccea, în jud. Tulcea). În drumul său spre Constantinopol, capitala imperiului, s-a oprit în Tomis. Aici a intrat în catedrala în care slujea episcopul Vetranion. Fiind un aprig susținător al învățăturii greșite a preotului Arie, cel care tăgăduia dumnezeirea Fiului, împăratul a încercat să-l atragă și pe episcop la această erezie. Dar Vetranion n-a primit, ci dimpotrivă, printr-o cuvântare înflăcărată rostită în fața împăratului și a credincioșilor care erau prezenți la slujbă, a apărat dreapta credință, așa cum fusese ea stabilită la primul Sinod ecumenic, după care a părăsit biserica, ducându-se într-alta, împreună cu tot poporul, înfruntat în felul acesta de episcop, împăratul a poruncit să fie prins și trimis în exil. Dar la scurt timp, după cum istorisește același Sozomen, „i-a îngăduit să se întoarcă”, pentru că se temea de vreo răscoală din partea „sciților”, adică a daco-romanilor, „știind că sunt viteji, iar prin poziția locurilor, necesari imperiului roman, fiind așezați ca un zid de apărare în fața năvălirilor barbare”. Sozomen își încheia istorisirea arătând că Vetranion era „un bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale, după cum mărturisesc și sciții înșiși”.

Aceeași caracterizare i-o făcea și istoricul Teodoret, episcop al Cirului (392-458), care scria despre el că „strălucea prin tot felul de virtuți”. Întâmplarea descrisă de Sozomen aruncă o lumină puternică asupra episcopului Vetranion de la Tomis. Pe lângă virtuțile care îi împodobeau viața, reținem dragostea și respectul de care se bucura în fața credincioșilor săi, încât ei l-au urmat cu mult curaj, chiar dacă prin aceasta l-au înfruntat pe propriul lor împărat, înseamnă că el trebuia să fi fost de mai multă vreme în fruntea eparhiei, din moment ce exista o atât de strânsă legătură sufletească între el și păstoriți, pe care nici o putere omenească nu o putea desface.

Alte știri despre viața și activitatea episcopului Vetranion le desprindem din actul martiric al Sfântului Sava, cel înecat în Buzău la 12 aprilie 372. Cei mai mulți istorici socotesc că acea Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goția către Biserica din Capadocia și către toate comunitățile Sfintei Biserici universale, din anul 374, care însoțea moaștele Sfântului Sava, a fost scrisă de însuși episcopul Vetranion. Înseamnă că tot episcopul tomitan s-a îngrijit și de trimiterea moaștelor în Capadocia. După primirea lor, Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, i-a mulțumit pentru ele, prin două scrisori. Din prima scrisoare de răspuns desprindem că însuși Vetranion era un capadocian, căci Sfântul Vasile îl socotea ca „un cetățean al patriei sale (Capadocia), care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă, a umplut cu roadele Duhului o țară îndepărtată” (Sciția Mică), în aceeași scrisoare, Vetranion era considerat ca o „mlădiță cu care patria mamă se poate mândri pe drept, întrucât a reușit în luptele pentru credință, arătându-se o bună moștenire a părinților”, în cea de a doua scrisoare, Sfântul Vasile mulțumea din nou lui Vetranion, care i-a Sfinți daco-români și români scris cu dragoste „dintr-o țară îndepărtată” și care i-a trimis moaștele unui martir „din țara barbară, de dincolo de Dunăre”, adică din stânga Dunării, cotropite pe atunci de „barbarii”goți.

Din păcate, nu mai cunoaștem alte laturi ale activității ierarhului nostru, care să pună și mai mult în lumină pregătirea lui teologică și toate darurile cu care era înzestrat de Dumnezeu. Nu se știe cât a mai păstorit turma duhovnicească din Tomis și Sciția Mică. În orice caz, în anul 381 activa aici un nou ierarh, Gherontie. Înseamnă că Vetranion trecuse între timp la cele veșnice. Pentru sfințenia vieții lui și mai ales pentru dârzenia cu care a apărat credința ortodoxă, episcopul Vetranion de la Tomis a fost trecut în rândul sfinților, pomenirea lui făcându-se în fiecare an la 25 ianuarie.

Comentarii Facebook


Știri recente