Biserica prăznuiește la 15 septembrie pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, moment ce ne oferă posibilitatea de a restitui câteva repere din viața acestui sfânt al Banatului și despre viața monahală din Banat, extrase dintr-un interviu cu Înaltpreasfințitul Părinte dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului.
În galeria ierarhilor de seamă ai Banatului se remarcă figura Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, plină de lumina Duhului Sfânt și care a fost mitropolitul Timișoarei și a tot Banatul, „podoaba ierarhilor, izbăvirea credincioșilor și lauda prea frumoasă a Timișoarei”, cum este amintit în acatistul închinat lui. Figura Sfântului Iosif predomină monahismul bănățean încă din secolul al XVII-lea, reprezentând pentru credincioșii bănățeni idealul sfințeniei locale.
„Sfântul Banatului s-a născut în partea de sud a Dunării, din părinți creștini. La vârsta de 15 ani s-a retras din viața lumească și a intrat în monahism, mai târziu stabilindu-se la Sfântul Munte Athos, un loc cu totul deosebit pentru Ortodoxia noastră, cu multe mănăstiri și călugări. Aici sfântul, în lume numit Iacov, a viețuit ani îndelungați silindu-se întru cele ale desăvârșirii. În această perioadă, neavând un ierarh al lor, creștinii din părțile Banatului și-au îndreptat gândul spre acest călugăr de la Sfântul Munte. O delegație de credincioși din părțile Banatului s-a dus la Muntele Athos și a cerut acestui călugăr binecuvântat de Dumnezeu, Iosif, să vină în părțile noastre de țară și să le fie păstor credincioșilor de aici. Astfel, Sfântul Iosif a păstorit ca ierarh al Banatului trei ani, din 1650 și până în 1653. Simțindu-se neputincios, din cauza anilor și a vârstei, s-a retras la Mănăstirea Partoș, unde a mai trăit trei ani, apoi s-a dus la Domnul. Acesta este sfântul pe care noi îl cinstim în aceste zile. El s-a remarcat prin faptul că a dus o viață curată și bineplăcută Domnului, iar când a fost ierarh în Timișoara a făcut bine la toți cei care au avut nevoie de sprijin material și spiritual. Aceste două mari calități le-a avut cel care a devenit sfântul nostru al Banatului, dorința de viață curată și voința de a face numai bine semenilor săi”, a precizat Înaltpreasfințitul Nicolae Corneanu.
Viața sfântului este plină de minuni pe care acesta, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, le-a săvârșit asupra celor aflați în neputințe și nevoi. De amintit este minunea pe care sfântul a făcut-o pentru orașul Timișoara, când un incendiu a cuprins o mare parte a localității de atunci. „Izbucnind acel mare incendiu, Sfântul Iosif s-a rugat Bunului Dumnezeu să ajute a fi stins. Atunci s-a pornit o ploaie mare care a stins focul, iar mulți oameni au fost salvați de flăcările nimicitoare. Exemplul pe care Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș ni l-a lăsat este vrednic de urmat și e bine ca și noi să ne străduim să ducem o viață curată și să ne ferim de orice păcat. Poate că nu ne vom retrage toți ca el la o mănăstire sau la Muntele Athos, dar putem să ducem o viață curată oriunde am fi pe acest pământ, trăind întru virtuțile pe care ni le-a recomandat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar cea dintâi virtute și cea mai mare este a avea dragoste față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Doar așa putem să fim încredințați că împlinim voia Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, a mai specificat Înaltpreasfinția Sa.
Viața monahală în Banat
Românii din Banat au fost supuși schimbărilor și ororilor războaielor, locurile acestea fiind nu de puține ori teatrul unor scene de luptă, precum cele între otomani și habsburgi, care au avut consecințe nefaste asupra locuitorilor și au creat multe greutăți Bisericii de aici. „În Banat nu avem multe mănăstiri, chiar obișnuim să spunem că în Ardeal și Banat numărul acestor așezăminte monahale sunt puține și punem aceasta pe socoteala unor împrejurări istorice. Legăm acest fapt de perioada de după 1700, când habsburgii doreau să atragă la catolicism pe toți românii, oferindu-le acestora drepturi politice, sociale și culturale. Realitatea a fost că după 1700 aceștia au găsit în mănăstiri focare de rezistență, care au apărat credința ortodoxă, motiv pentru care au fost distruse. Tot în această perioadă, Biserica Ortodoxă Română a fost pusă sub administrația Bisericii sârbe. Așa a fost politica Imperiului Habsburgic și în felul acesta zeci de mănăstiri bănățene, spun documentele, au dispărut. Ulterior, când a existat posibilitatea refacerii mănăstirilor, procesul de reorganizare a vieții monahale a mers foarte greu. Chiar și în ultimii zeci de ani, în ciuda faptului că am trecut prin dificultățile perioadei comuniste, mănăstirile au reînceput să se reorganizeze, cum este cazul Mănăstirii Timișeni, înființată în 1946. Între anii 1958 și 1960, așezământul monahal a fost desființat și a devenit sediul unei gospodării agricole, iar viețuitorii ei au fost obligați să-l părăsească. Când am avut posibilitatea am refăcut și am dezvoltat complexul monahal mai mult decât ceea ce a fost înainte, dovadă și starea foarte bună de azi a mănăstirii. În anul 1994, Arhiepiscopia Timișoarei s-a divizat și a fost reînființată Episcopia Caransebeșului, unde există mănăstirile Vasiova, Călugăra, schiturile de pe Muntele Mic, Semenic, Piatra Scrisă, Bogâltin ș.a. În Arhiepiscopia Timișoarei amintim pe lângă Mănăstirea Timișeni și mănăstirile Izvorul Miron (Românești), Săraca, Partoș, precum și cele mai noi: Cebza, Petroasa, Morisena, Fârdea, Dobrești”, a mai arătat Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae.
„Fuga de lume, dar nu de lumea oamenilor”
După Revoluția din 1989, foarte mulți tineri, dornici de cunoașterea lui Dumnezeu și de a trăi autentic valorile creștinismului ortodox, se retrag în mănăstiri. Calitatea viețuitorilor mănăstirilor crește, mulți tineri intelectuali aleg a se retrage din lume, pentru a-l găsi în liniștea chiliei pe Dumnezeu. „La prima vedere pare curios ca să existe oameni, bărbați și femei, care să părăsească viața obișnuită, viața de societate și să se retragă în singurătate. Acest fenomen nu este doar în religia creștină, ci el se regăsește și în alte religii, precum în budism, hinduism, islamism ș.a. unde există călugări și mănăstiri. În lumea credinței sentimentul religios este o constantă. Îmi vine în minte filozoful Voltaire, care mai mulți ani din viață s-a exprimat ca fiind necredincios. Însă rămâne de discutat acest ateism al lui. El spunea că necredința este un fel de neputință a omului. Omul normal este un om credincios, dar printre credincioși sunt unii oameni mai zeloși, oameni cu un ideal religios mai pronunțat și care simt nevoia unei slujiri deosebite, a unei dăruiri desăvârșite față de Dumnezeu, așa după cum arată Mircea Eliade în cartea «Nostalgia Originilor», unde vorbește despre nostalgia omului credincios după desăvârșire. Deci, observăm că există credincioși care simt nevoia să se dăruiască în întregime lui Dumnezeu. Și acest ideal al slujirii lui Dumnezeu unii oameni îl simt mai puternic. Apropierea de Dumnezeu se realizează prin lupta împotriva păcatului, iar oamenii și-au dat seama că pot realiza mai bine acest deziderat în singurătate. De aceea s-a și spus că una din caracteristicile monahismului este fuga de lume, dar nu de lumea oamenilor, ci de lumea păcatului”, a mărturisit Înaltpreasfințitul Nicolae.
Modul autentic de închinare lui Hristos
Monahismul este oastea Bisericii, ostașii care își dau viața pentru Hristos zi de zi prin tot ceea ce fac și gândesc. Dacă în primele secole ale creștinismului aveam martiriul sângelui, azi spunem că monahismul este tot un martiriu, pentru că monahul luptă cu omorârea propriilor patimi. Și pentru nevoitorul care își ia în serios mântuirea, viața duhovnicească chiar este o luptă pe viață și pe moarte. „Este foarte curios că în creștinism, monahismul a apărut mult mai târziu, din jumătatea a doua a veacului al III-lea, după anul 250. În tot acest interval de timp creștinismul a existat fără călugări. În primele veacuri creștine, orice credincios avea încă foarte vie amintirea persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Creștinii așteptau venirea a doua a lui Hristos pe pământ. De aceea trăiau într-o așteptare foarte virtuoasă. Știind că Iisus va veni foarte curând, creștinii duceau o viață curată, cât se poate mai departe de orice fel de păcat. Și fiecare creștin ce dorea să se dăruiască desăvârșit lui Hristos o putea face expunându-se la sacrificiul total. Era perioada persecuțiilor contra creștinilor, când oricine mărturisea că Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, era condamnat la moarte. În această ambianță de așteptare a lui Hristos nu s-a simțit nevoia unei alte forme de a te desăvârși, de a te curăți de păcate și a urma lui Hristos. Cu timpul creștinii și-au dat seama că a doua venire nu va avea loc imediat. Viața creștină a dobândit un temei mai organizat, creștinismul devine o religie licită în Imperiul Roman, mulți aderă la noua credință în masă, iar calitatea vieții creștine scade. De aceea s-a simțit nevoia trăirii desăvârșite în Duhul Sfânt, iar unii creștini s-au deosebit în acest fel de marea masă, recuperând modul autentic de închinare lui Hristos. Primii creștini, ca și cei de azi, doreau să fugă de lumea păcatului și să ducă o viață desăvârșită. Viața societății în primele veacuri creștine reprezenta viața societății romane aflată în disoluție. A trăi pe vremea aceea în societate însemna a trăi într-o viață unde te pândeau foarte multe tentații spre păcat. Așa că cei care doreau o viață desăvârșită s-au retras în pustie. Aici s-au organizat primele comunități monahale și primele mănăstiri creștine. Este o virtute a călugărilor și călugărițelor pentru că au această forță sufletească de a părăsi viața obișnuită, cu comoditățile ei și de a îmbrățișa un alt mod de a trăi realitatea lui Dumnezeu. Bărbatul și femeia care renunță la viața obișnuită și îmbrățișează viața monahală cred că merită toată atenția și prețuirea. E vorba de oameni cu o mare forță sufletească, ce pot să părăsească viața obișnuită și să se retragă în singurătate și să-și dăruiască existența lor urmării lui Hristos prin asumarea celor trei voturi monahale: al sărăciei – într-o lume ahtiată după bogății de tot felul -, al fecioriei, pentru că lumea este înclinată spre plăceri fizice, chiar anormale, și votul ascultării, întrucât trăim într-o lume care nu mai ascultă de nimeni și de nimic. De aceea călugării pot fi un model pentru noi și este de folos să-i apreciem. Acesta cred poate constitui și în viața noastră, a celor care nu ne retragem în singurătate, un exemplu bun de urmat”, a mai precizat Înaltpreasfinția Sa dr. Nicolae Corneau, Mitropolitul Banatului.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 14 septembrie 2013)
