Credința este a zecea Fericire care asigură consistență celorlalte nouă virtuți care se înscriu în perspectiva fericirii eterne. De existența ei în conștiința Apostolilor Mântuitorul S-a interesat în mod deosebit, garantând fericirea tuturor celor care vor crede în El, chiar dacă nu vor fi avut șansa să-L vadă ca Toma și ca ceilalți Apostoli, dar au crezut prin mărturia lor.
La începutul activității Sale publice, Mântuitorul a surprins pe mulți. Și nu numai în bine, dimpotrivă. Unii, până și rudele Sale, necrezând în El (Ioan 7, 5), „socoteau că și-a ieșit din fire (Marcu 3, 21) și „se sminteau întru El” (Matei 13, 57; Luca 6, 3). Iar concitadinii Săi au ajuns până într-atât, încât să-L arunce de pe sprânceana muntelui (Lc. 6, 29).
Situația s-a schimbat pe durata celor trei ani de activitate publică: oamenii au constatat că nimeni nu vorbea ca Iisus și nimeni nu făcea faptele minunate pe care le săvârșea El. Chiar dacă nu toți care L-au cunoscut îl simpatizau, existau destul de mulți care L-au urmat. Dintre aceștia, unii au fost aleși „ucenici” de El Însuși. Trimiși la propovăduire, ei s-au întors mărturisind că chiar demonii se supuneau în numele Lui. Fie că-L iubeau, fie că nu, oamenii nu puteau fi indiferenți la numele și la persoana Profetului din Nazaret. Atitudinea rudelor Mântuitorului s-a schimbat și ea. De la necredința în El, rudele Sale au început să-L însoțească, alături de persoane din protipendada societății, cum ar fi Ioana, soția lui Uza, administratorul palatului lui Irod, alături de cei vindecați, de curioși și chiar de cei care-L urau și-I căutau mereu pricină. Persoana Mântuitorului era deja de notorietate publică și toți presimțeau că ceva urma să se întâmple.
Așa se face că, în cel de-al treilea an de activitate publică, odată cu ultima Sa intrare în Ierusalim, Mântuitorul era însoțit de multă lume, chiar de rudele Sale, câștigate pentru mesajul Său și curioase ele însele cu privire la ceea ce avea să urmeze. Între cei care mergeau cu El spre Ierusalim se găsea Sfânta Sa Maică, verișoara acesteia, Maria, unchiul dinspre Iosif, Cleopa, și soția acestuia Maria, verii Săi, Iacob, Iuda și Iosif, Salomeea, cu fiii săi, Apostolii Iacov și Ioan. Probabil și alte rude ale căror nume nu sunt menționate de Evanghelii, alături de ceilalți ucenici și de mulțimile de oameni care așteptau un eveniment cu totul aparte. Iisus nu le promisese, de fapt, nimic în afara Împărăției cerurilor, dar ai cărei cetățeni nu aveau să devină chiar atunci.
Pe toți i-a surprins vestea Învierii, dar și modul în care se făcea dovada ei
Le prezisese însă pătimirea și moartea Sa, ceea ce nici ucenicii, nici rudele nu le puteau înțelege. Nu le puteau concepe. De aceea, fiii lui Zevedei, apropiindu-se de El, L-au rugat să le acorde locuri de cinste în noua Lui Împărăție. În același sens avea să intervină pe lângă Iisus și mama acestora. Probabil, ca să grăbească eventuala schimbare socială așteptată, Iuda a aranjat arestarea, cu urmările care au dus la Pătimirea și moartea reală și umilitoare pe Cruce. Nimeni nu a putut opri asasinatul și nimeni nu a pus la îndoială moartea fizică a lui Iisus.
De aceea vestea Învierii din morți a surprins pe toți. I-a surprins vestea însăși, dar și modul în care se făcea dovada ei. Mormântul gol, iar Iisus nicăieri! Îngerii la mormânt, spunând femeilor ceva de neînțeles! Giulgiurile cu care fusese înfășurat trupul Mântuitorului și mahrama care-I acoperise capul erau rămase goale în mormânt! Arătarea lui Iisus viu femeilor purtătoare de mir le înspăimântă, Maria Magdalena Îl confundă cu grădinarul, înainte să-L recunoască! Atunci când femeile mărturisesc ucenicilor Învierea, aceștia nu le-au dat nici o crezare! Petru și Ioan, venind la mormânt, au rămas mirați de cele petrecute! Ce înviere să fie aceea în care Iisus S-a arătat lui Luca și Cleopa, ca după aceea să dispară? Ucenicii văzuseră „învierile” săvârșite de Iisus. Cei înviați nu dispăreau. Ce înviere să fie aceasta? Era o mare taină, desigur. Pentru aceasta ucenicilor nu le venea să creadă, uimiți de felul acestei Învieri. Nu erau obișnuiți cu așa ceva. De aceea, Mântuitorul li se arată la zece dintre Apostolii Săi chiar în seara zilei în care a înviat, încredințându-i de realitatea și de specificitatea Învierii Sale. Nefiind cu ei, Apostolul Toma a rămas în aceeași stare de confuzie și uimire. Poate și frustrat, cu sentimentul vreunei vinovății că nu avusese parte de vederea Învățătorului lor înviat.
De aceea, după opt zile, Mântuitorul se arată din nou Apostolilor, cu ei fiind și Toma. Pe acesta îl îndeamnă să pună mâna sa în coasta Lui rănită și degetele în semnul cuielor, adăugând: „Și nu fi necredincios, ci credincios!”
Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mântuitorului decât ochii pregătiți
În limba greacă, pentru anumite timpuri și moduri, în locul verbului Æɩμɩ (sunt) se folosește verbul ɣɩɣνομαɩ, care, inițial, înseamnă „a deveni”. În textul grecesc al Evangheliei după Sfântul Ioan se folosește imperativul de la acest verb (Δɩνοʋ). Această formă verbală dă posibilitatea ca cele de mai sus să fie traduse și în forma: „Să nu devii/Să nu ajungi necredincios, ci credincios!”
Știm că Mântuitorul Hristos a insistat ca oamenii să creadă în El și în Cel care L-a trimis (Ioan 12, 44; Ioan 14, 1), să ia act, cu alte cuvinte, de ceea ce Dumnezeu a făcut și face pentru ei și să-I dea crezare, încât să intre într-o relație de fidelitate cu Dumnezeu Însuși, ca Persoană percepută în maximă proximitate de ei. În acest sens s-a arătat Iisus ucenicilor după ce a înviat din morți.
El se arată și dispare nu pentru că s-ar ascunde de ucenici, ci pentru că aceasta este starea firească a trupului Său înviat. Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mântuitorului decât cu ochii pregătiți în mod adecvat pentru asemenea vedere. Arătările și retragerile intră în iconomia unei pedagogii a stimulării pregătirii ucenicilor pentru continua vedere a slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se ascunde, nu fuge, ci ni se descoperă cât să ne stimuleze capacitatea noastră activă de a-L vedea, de a-L recunoaște (I Timotei 2, 4).
Mântuitorul S-a arătat lui Toma nu spre a-i reproșa necredința. Acesta nu se comportase diferit de cum se comportaseră și ceilalți ucenici. Nici aceia n-au crezut până ce n-au văzut. Mântuitorul i S-a arătat în mod special lui Toma ca acesta să nu devină/ajungă necredincios, pentru că ar fi fost/ar fi ajuns un nefericit. Cum să fii fericit neavând nici un crez, știind că ești singur, că nu aparții, că nu ești al nimănui?
Două sunt căile prin care omul poate deveni credincios: dând crezare celor demni de a fi crezuți și prin încredințarea și experiența directă. Atât una, cât și cealaltă cale sunt corecte. Sau una o poate însoți pe cealaltă (după ce ai crezut prin mărturia altora, poți să ai tu parte de experiențe tainice directe care-ți vor întări credința). Important este ca omul să creadă, adică să intre în relație cu un Dumnezeu viu, nu cu unul memorial, de care doar să ne aducem aminte. În slăbiciunea lor omenească, Toma și ceilalți ucenici ar fi riscat o asemenea credință. Mântuitorul nu i-a lăsat însă să rămână la un asemenea nivel. Le-a oferit toate cele necesare ca ei să creadă și să devină vrednici de crezare, încât să fie și să devină realmente fericiți cei care, pe seama mărturiei Apostolilor, vor crede, chiar dacă în viața lor istorică nu-L vor vedea pe Hristos Cel înviat. „Fericiți cei care, nevăzând (cele văzute de Apostoli), au crezut” (Ioan 20, 29), încheie Mântuitorul dialogul cu Toma, după ce acesta, văzându-L, se încredințase că în Iisus Cel înviat este Domnul și Dumnezeul său.
La începutul activității Sale publice, Mântuitorul proclamase cele nouă Fericiri ca un fel de pandant nou-testamentar la cele Zece Porunci date de Dumnezeu prin Moise pe Muntele Sinai. Și unele, și celelalte valabile pentru creștini. Fericirile semnalează că participarea la Împărăția lui Dumnezeu va fi posibilă prin virtuți cum ar fi: smerenia și acceptarea de a fi umilit pe nedrept, plânsul pentru păcate, blândețea, simțul dreptății și înfăptuirea acesteia, milostenia, curățirea de patimi și pacea. Toate aceste performanțe individuale vor rămâne însă candele neaprinse dacă nu vor fi „aprinse” de credință, de perceperea evidenței inefabile în preajma ta și în propria ta conștiință a lui Hristos Cel viu, și nu a unei personalități care a rămas undeva în istoria lumii. (Articol apărut sub semnătura Pr. Prof. Vasile Răducă și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 12 mai 2013)
