Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei Andreicuț, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului la 8 septembrie 2014, la Catedrala Ortodoxă Română din Cluj-Napoca, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească. La finalul Sfintei Liturghii a fost săvârșită slujba parastasului pentru vrednicul de pomenire, Teofil Episcopul, trecut la cele veșnice pe 3 noiembrie 1992, înmormântat într-o criptă în subsolul Catedralei, alături de ctitorul acesteia, Episcopul Nicolae Ivan, după cum ne-a transmis Șerban Niță.
Împreună rugători au fost creștinii veniți în număr mare la ceas de înalt praznic dedicat Nașterii Maicii Domnului, prima sărbătoare împărătească a anului, după cum ultima sărbătoare împărătească este Adormirea Sa. Maica Domnului îngrădește astfel, prin sărbătorile Ei, crugul anului bisericesc. De la nașterea ei, un nou orizont se deschide pentru omenirea întreagă și de atunci începe a se scrie o nouă istorie în lume, istoria mântuirii neamului omenesc sau, cum spune sfântul Ioan Damaschin: „Astăzi este începutul mântuirii noastre„.
În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a subliniat rolul pe care preotul îl are în viața celor încredințați spre păstorire, dar și în propria sa mântuire.
Numai prin Duhul Sfânt poate fi conștientizată vocația preoției, care implică mijlocirea la Dumnezeu pentru oameni și un statut asemănător cu cel al îngerilor, fiind mântuitoare pentru sine și pentru cei păstoriți doar dacă este asumată ca o chemare a lui Dumnezeu și îndeplinită cu responsabilitate deplină.
„Preotul sfânt odihnește inimile credincioșilor, aduce pace conștiinței lor, se face pildă și model al vieții creștinești și întruchipează icoana vie și perceptibilă a cultului creștin”, așa cum minunat spunea Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina. Preotul este mijlocitor între Dumnezeu și oameni, jertfa de sine și viața curată fiind cele două aripi fără de care nu se poate urca la Dumnezeu. Teognost, ne zugrăvește în Filocalie cum trebuie să fie un preot vrednic de înalta slujire la care a fost chemat: „Când te-ai învrednicit de preoția dumnezeiască și cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morții patimilor și plăcerilor, și așa să îndrăznești a te atinge de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeiesc ca o materie ce arde cu ușurință. Căci, dacă serafimul n-a îndrăznit să se atingă de cărbunele dumnezeiesc fără clește, cum te vei atinge tu fără nepătimire, prin care vei avea și limba sfințită, și buzele curățite, și sufletul curat împreună cu trupul, și mâinile înseși mai strălucite ca aurul, ca pe niște slujitoare ale focului și ale jertfei celei mai presus de ființă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Și pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger, sau arhanghel, sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuși Mântuitorul„. Și cu un asemenea rang vine și o responsabilitate pe măsură: de a da seama înaintea lui Dumnezeu de mântuirea sufletelor credincioșilor pe care-i păstoresc, dar și a credincioșilor de a-și asculta preoții, împlinind astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Ascultați pe conducătorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seama„. (Evr 13, 17)
