Se naște în jurul anilor 1650, în Georgia (dată neconfirmată documentar) din părinți dreptcredincioși. În perioada 1660-1670 ca urmare a incursiunilor turcești în Georgia, Andrei, viitorul Sfânt Antim este robit și dus la Constantinopol; răscumpărat din robie de către Patriarhia Ecumenică trăiește în preajma acesteia un număr însemnat de ani, ca laic. Adus în țară în 1689-1690 de la Constantinopol la recomandarea patriarhului Ierusalimului, Sfântul Antim îmbracă haina monahală și este consacrat ieromonah. Începând cu data de 10 iunie 1691 dascălul Sfântului Antim în ale imprimeriei, episcopul Mitrofan, îi lasă acestuia sarcinile tipografiei de la Mitropolie. Astfel, dintre multele realizări din acest domeniu, putem menționa „Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon” (traduse în greaca modernă de Hrisant Notara, viitorul patriarh de Ierusalim).
În vara anului 1694 Sfântul Antim este numit egumen al Mănăstirii Snagov unde va administra cu pricepere așezământul și va crea o școală tipografică, dintre principalele cărți tipărite menționând:
„Antologhionul” (1697)
„Mărturisirea Ortodoxă” (1699)
„Învățături creștinești” (1700)
„Floarea darurilor” (1701)
„Liturghierul greco-arab” (1701)
În 1701 a încetat activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la București unde tipărește 15 cărți, dintre care menționăm „Ceaslovul greco-arab” (1702) și „Noul Testament” (1703).
Din 16 martie 1705 este ales episcop de Râmnic, dovedind și aici excepționale calități de bun organizator și om de carte, tipărind în mai puțin de trei ani 9 cărți (cea mai importantă era „Tomul bucuriei”, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice, îndreptate împotriva catolicilor), ocupându-se și de repararea, zugrăvirea și sfințirea mănăstirilor Strehaia, Surpatele, Cozia, Govora (aici a rămas în frescă imaginea marelui gospodar și teolog).
Ceea ce trebuie reținut în chip deosebit este faptul că vlădica Antim a început acum seria unor tipărituri românești menite să ducă la triumful deplin al limbii naționale în Biserică. Așa, în 1706 a tipărit „Molitvelnicul” – prima ediție românească în Muntenia, traducerea aparținându-i tot vlădicii Antim.
La 22 februarie 1708, în Dumineca Ortodoxiei, Sfântul Antim este înscăunat mitropolit al șării Românești ca urmare a recomandării testamentare a mitropolitului Teodosie (care păstorise credincioșii din șara Românească timp de 40 ani). Imediat după înscăunare, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște, unde a imprimat 18 cărți (dintre care 11 în românește), între ele numărându-se:
„Psaltirea” (1710)
„Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos
pentru învățătura preoților” (1710)
„Octoihul” (1712)
„Liturghierul” (1713)
„Pilde filozofești” (1713)
„Catavasierul” (1714-1715)
„Ceaslovul” (1715)
Dar cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Sfântul Antim o constituie Didahiile. Sunt 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători împărătești, cele ale Maicii Domnului și ale sfinților, la care se adaugă șapte cuvântări ocazionale de anumite evenimente importante.
În primăvara anului 1713 începe construirea Mănăstirii Antim și redactează „Așezământul Mănăstirii”, document de excepțională valoare istorică și culturală („Această sfântă biserică ce am zidit în slava lui Dumnezeu și întru cinstea și pomenirea Tuturor Sfinților, fiind rodul ostenelilor mele cele multe, am dat-o și am închinat-o cu multă plecăciune și cucernicie marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și am supus-o ca o începătură sfântă sub acoperământul și stăpânirea lui, ca cel ce este stăpânul tuturor”).
În 1715 mută tipografia în București, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu hramul „Tuturor Sfinților”. Astfel, Sfântul Antim nu s-a mulțumit numai să zidească un sfânt locaș, care să-i ducă vestea prin frumusețea arhitecturii și a podoabelor, ci s-a și îngrijit, prin „Așezamântul” pe care i l-a dat, ca acest locaș și viețuitorii lui să-și împlinească menirea cât mai deplin, după preceptele evanghelice, spre folosul și „spășenia” credincioșilor, spre ajutorarea celor lipsiți și spre mângâierea celor întristați. Nimeni altul, în vremea aceea, nu s-a aplecat cu atâta hotărâre, cu atâta dragoste și cu atâta înțelegere spre cei uitați, într-o societate medievală bazată pe crunta exploatare. Nici o altă personalitate a timpului n-a avut inima și curajul lui!
Astfel, Sfântul Antim în cursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, din care 39 au fost lucrate de el însuși. După limba în care au apărut, 30 erau în grecește, 22 în românește, una în slavonește, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română și una greco-slavo-română. Astfel Sfântul Antim este considerat alături de Coresi – drept cel mai mare tipograf din vechea cultură românească.
Mitropolitul Antim n-a scos numai cărți pe care numele să-i rămână însemnat pentru posteritate, ci s-a îngrijit ca aceste cărți să fie cele mai de trebuință și să ajungă, fie și în dar, la toți preoții, la toate locașurile de închinare ortodoxă și la auzul și înțelegerea tuturor, în limba vorbită a poporului, pe care el a îmbogățit-o și înfrumusețat-o, devenind prin aceasta „întemeietorul limbii literare și liturgice românești”.
În perioada septembrie-octombrie 1716 Sfântul Antim Ivireanul este scos din scaunul de mitropolit printr-o dispoziție patriarhală de la Constantinopol, arestat, închis și supus tuturor umilințelor la ordinul lui Nicolae Mavrocordat, condamnat la închisoare pe viață la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai dar omorât de ostașii turci care îl conduceau spre locul de exil, și trupul lui aruncat în râul Tungia, un afluent al Mariței, lângă Adrianopol.
La ședințele Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea Sfântului Antim Ivireanul (23-25 mai 1916) se propune canonizarea mitropolitului. Peste 50 de ani Patriarhia Ecumenică ridică caterisirea ce fusese aruncată în mod nedrept și brutal asupra Sfântului Antim, pentru ca la data de 27 septembrie 1992 Sfântul Sinod să împlinească ultimul act de dreptate: mitropolitul Antim Ivireanul este trecut în rândul sfinților (dată la care este și prăznuit).
Unul dintre bărbații cei mari, trimiși națiunii române ca din partea providenței în timpuri de strâmtorare și de grea cumpană a fost și Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, un bărbat neprețuit, ale cărui servicii și fapte aduse pe altarul bisericii și al națiunii române au rămas și vor rămâne pururea în amintirea fiilor acestei națiuni ca cel mai scump odor; un bărbat care, punându-și în pericol poziția sa socială și chiar viața, a luptat necontenit pentru binele națiunii române într-un timp când toți din toate părțile căutau să-i îngenuncheze cât de mult pe strănepoții glorioșilor legionari romani și să-i aducă la sapă de lemn; un bărbat rezolut și statornic, rămas la postul său chiar în mijlocul vârtejului nefericirilor celor mai mari ce zbuciumau și frământau națiunea română – ca un adevărat păstor, precum Domnul nostru Iisus Hristos, ce și-a vărsat neprețuitul sânge pe lemnul crucii pentru mântuirea neamului omenesc, care în tot timpul păstoriei a apărat din răsputeri turma ce i-a fost încredințată lui și a suferit pentru dânsa chiar cele mai neauzite maltratări, fiind acuzat de felurite crime, apoi închis și dezbrăcat de darul preoției și apoi ucis din ordinul domnitorului Țării Românești, grecul Nicolae Mavrocordat.
Însă, mai presus de toate, marea lui importanță stă în activitatea lui de orator religios (de altfel era considerat la vremea respectivă drept cel mai mare predicator român). Predicile sale, datorită situației politice încordate se țineau mai mult de Sfântul Dumitru, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Sfântul Nicolae, de Crăciun și de Florii (perioadă în care domnitorul Brâncoveanu sta la București), iar meritul lui cel mare era că toate predicile erau în românește. Punctul de plecare în predicile lui erau textele religioase, dar știa să aleagă din ele pe cele potrivite cu împrejurarea iar fața sub care ni-l prezintă predicile lui este aceea de moralist sever. În direcția aceasta nu se sfiește de a începe cu preoții și a termina cu domnitorul; apostrofează pe iubitorii de chefuri, pe lacomii de bani, pe pizmătăreți și pe trufași, pe cei ce clevetesc, etc. Predicile lui devin din această cauză un izvor de informații despre păcatele vremii. Erau și atunci, ca și astăzi, oameni care reduceau viața la somn și la mâncare, care urau pe cei dimprejurul lor, care pârau pe aproapele. Pâra, atunci, luase o întindere primejdioasă: fiecare dregător sta veșnic cu frica să nu i se ia locul. Dacă nici mitropolitul, nici domnii nu erau scutiți de ea, ne putem închipui până la ce grad ajunsese. De aceea Sfântul Antim Ivireanul e atât de furios în predicile lui contra celor ce pârăsc.
Ca un adevărat tămăduitor al sufletelor subliniază calitățile și defectele societății pe care o călăuzea, și, cu o dragoste creștinească nețărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să înfrâneze răul și să promoveze binele. Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit, străin ca origine de neamul nostru, este energia cu care, ridicându-se la înălțimea vremurilor sale, pune degetul pe rana de care sângera poporul său adoptiv.
Brodeur, sculptor, gravor și xilograf, constructor și desenator, pictor și portretist, miniaturist și caligraf, „smeritul” Antim era o vistierie de daruri, „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”.
Am văzut că, în activitatea lui, Sfântul Antim Ivireanul a urmărit țeluri precise, între care la loc de frunte se situau luminarea clerului și a poporului prin carte și prin cuvânt, îndreptarea relelor sociale, consolidarea Ortodoxiei, sprijinirea luptei pentru independență națională. Astfel, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări și cărți de cult ortodoxe. Chiar după dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim trimite scrisori de îmbărbătare către românii din Șcheii Brașovului, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credință, hirotonindu-le preoți și diaconi. A fost un gânditor profund, care și-a însușit selectiv cultura greacă veche și cultura creștină și a practicat umanismul universalist creștin, care – atunci când este vorba de sporirea binelui – nu cunoaște limite, a prețuit știința și artele.
Pentru lumea ortodoxă, în general, și implicit pentru popoarele ortodoxe subjugate de Imperiul otoman sau de cel habsburgic, mitropolitul Antim a fost toiag de sprijin, până departe în Orient și până la hotarele de Apus ale acestei lumi, „împărțindu-și inima cu ortodocșii de pretutindeni”.
Pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru țara noastră el a fost un „mare prelat și mare român”. Patriotismul și l-a dovedit prin voința lui de a vedea înlăturată cât mai curând de pe umerii țării asuprirea străină și prin rolul pe care l-a atribuit circulației cărții în cele trei principate, fapt reliefat de Preafericitul Părinte Patriarh Justinian: – „Cărțile tipărite de el cu stema Țării Românești pe ele și cu cuprinsul în mlădiosul grai românesc, propriu lui, au împânzit tot pământul Ardealului și al Moldovei, contribuind la cimentarea conștiinței de neam și de credință a românilor de pretutindeni”.
De același sentiment patriotic s-a dovedit el însuflețit și atunci când s-a străduit, prin cuvânt și prin faptă, să îndrume viața societății românești pe calea morală a dreptății, egalității și întrajutorării, ca și atunci când s-a arătat apărător al drepturilor și prerogativelor Bisericii pământene.
Însă Sfântul Antim Ivireanul, care nu se împacă defel cu neorânduiala și necredința, nu-și pierde nădejdea că multe se pot îndrepta. Etica lui e înțesată cu percepte evanghelice, care sunt leacul (amar, adeseori) și îndreptarul fiecărui ortodox: să se supună celor zece porunci, să se pocăiască sincer, să se limpezească sufletește și trupește în post și rugăciuni și, după această curățire suportabilă, să se ferească de „strâmbătățile, vrăjmășiile, curviile și scandilele” care atrag „urgiia lui Dumnezeu”. Și astfel se desenează chipul ideal al unui dreptcredincios, în fond un model uman așa cum îl concepe, bisericește, Sfântul Antim: un om întreg la minte, răbdător, blând, iertător, iubitor de străini, cucernic, pașnic – „lăcașul tuturor bunătăților și vasul tuturor darurilor”.
Beneficiind și de anii de domnie ai evlaviosului și iubitorului de cultură voievod binecredincios Constantin Brâncoveanu, Sfântul Antim și-a înscris numele în cartea de aur a istoriei noastre naționale și bisericești universale, pentru vecie, rămânând o pildă vrednică de urmat pentru cei care caută mântuirea. (Informații preluate de pe www.manastireaantim.ro)
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul este sărbătorit astăzi în mod deosebit la ctitoria sa din București, mănăstirea Antim – Paraclis Patriarhal, care îl are ca ocrotitor.
