Sf. Cuv. Ioan Scărarul; Sf. Cuv. Euvula, mama Sf. Pantelimon

Cuviosul Ioan Scărarul a fost fiul lui Xenofont şi al Mariei. Xenofont a avut doi fii: Ioan şi Arcadie. Mergând la şcoală în Berit – azi Beyrut- în Fenicia, o furtună a scufundat corabia cu care călătoreau. Prin voia lui Dumnezeu ei au scăpat cu viaţă, ajungând în părţi diferite. S-au călugărit amândoi, Ioan şi-a păstrat numele, Arcadie s-a numit Gheorghe. După o perioadă s-au întâlnit cu părinţii lor la Ierusalim, care au intrat şi ei în monahism.

S-a născut în anul 523, în Palestina. Dorind să urmeze pilda vieţii Cuvioşilor Antonie şi Ilarion, s-a retras în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. După patru ani de noviciat, tânărul a fost primit în rândul călugărilor. După moartea călugărului Macarie, petrecută după 19 ani de la venirea sa în mănăstire, Ioan hotărăşte să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei, retrăgându-se într-o chilie săpată în munte, la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu ştie nimeni detalii.

Deşi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima lui Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovnicească în timpul său. După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire, pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi de vizitele unor monahi care căutau sfat şi lămurire, Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie întâistătător. Avea atunci 75 ani.

Ioan Scărarul, deşi era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească prea mult despre sine, trezise atâta admiraţie, încât se auzise despre el până la Roma. Aşa se face că însuşi papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreţinerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniţi de departe.

Dacă după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învăţăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice. Din acest motiv s-a simţit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i ajute mai ales pe stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. În acest sens, ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit stareţului Mănăstirii Raithu, situată pe ţărmul Mării Roşii, la distanţă nu foarte mare de Mănăstirea Sinai.

Şi-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi firii omeneşti. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai. Primind scrisoarea stareţului de la Raithu, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deşi el nu este în stare să înveţe pe alţii, aflându-se încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii.

Pentru a se face cât mai bine înţeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a imaginat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai, s-a numit Scara, iar autorul ei a rămas cunoscut în veacurile ce au urmat ca Ioan Scărarul.

Acurateţea cu care sunt prezentate ispitele întâmpinate de cei angajaţi în drumul spre desăvârşire, cât şi remediile propuse de Sfântul Ioan în Scara au provocat un extraordinar interes pentru această lucrare, nu doar în epocă, ci până în zilele noastre. Scara a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar şi pentru creştinii interesaţi de creşterea duhovnicească şi de mai buna înţelegere a complexului peisaj sufleteşti. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, Scara a fost introdusă şi în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare.

Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să plece din nou în singurătate la chilia sa, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, trecând la Domnul în 30 martie 605.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Cuvioasa Euvula, mama Sfântului Pantelimon.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente