Serviciul cultural din cadrul comitetului parohial al Bisericii „Sfântul Silvestru” a inițiat, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o serie de patru conferințe, ale căror teme sunt „Poezia închisorilor comuniste”, „Viața duhovnicească – cum o putem dobândi”, „Familia creștină azi. Între experiment și împlinire” și „Taina vindecării”, informează „Ziarul Lumina”.
În prima duminică din Postul Nașterii Domnului a avut loc conferința cu tema „Poezia închisorilor comuniste”. Invitații au fost poetul Demostene Andronescu, deținut politic între 1952 și 1964, ajuns la venerabila vârstă de 86 de ani, și monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oașa (Alba), preocupat de acest subiect, pentru care a ostenit mai mulți ani strângând mărturii pe care le-a înregistrat, scris și filmat.
Pe lângă slujitorii și enoriașii Bisericii „Sfântul Silvestru”, au participat și numeroși credincioși veniți din toate colțurile Bucureștilor pentru a fi împreună la un moment plin de emoție, încât biserica a devenit aproape neîncăpătoare.
Părintele profesor Nicolae Bordașiu, și el trecut prin temnițele comuniste, ajuns acum la venerabila vârstă de aproape 90 de ani, ne-a introdus în „atmosfera în care s-a născut această literatură nouă. O literatură a suferinței și a nădejdii, o literatură a bucuriei sufletești, pentru că toți cei care au fost în închisoare au avut înainte de toate credința în Dumnezeu și apoi credința în neamul nostru românesc. Și dacă ne bucurăm astăzi de această formă de libertate a gândului, mai ales, este pentru că Dumnezeu a ascultat rugăciunea miilor și zecilor de mii care au fost după gratii”.
A fost vizionat apoi un film realizat de părintele Moise, în care au fost prezentate mărturii cutremurătoare ale unor foști deținuți politici despre temnițele comuniste. Alături de domnul Demostene Andronescu, am avut prilejul de a o vedea pe doamna Aspazia Oțel Petrescu, una dintre româncele care au pătimit în închisorile comuniste (1948-1962), pe domnul Eugeniu Dimitrică și alți câțiva deținuți politici. Părintele Moise a indicat celor prezenți câteva repere biografice ale domnului Demostene Andronescu. Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Câmpuri, județul Vrancea, tânărul Demostene Andronescu urmează studiile medii și superioare la București; în 1952 absolvea Facultatea de Istorie, dar nu i s-a permis să-și susțină licența decât în 1969. Între 1952 și 1964, cu o întrerupere de doar câteva luni, este deținut politic, trecând pe la Jilava, Gherla și Aiud, de unde s-a eliberat cu ultimul lot de deținuți politici. Alături de cei doi mari corifei ai poeziei închisorilor, Radu Gyr (1905-1975) și Nichifor Crainic (1889-1972), Demostene Andronescu rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure și mai reprezentative ale închisorilor politice din România, încă în viață. La cei 86 de ani ai săi, mărturisește cu emoție că i-a iertat pe cei care l-au supus la chinuri în această lungă perioadă de detenție.
Întâlnirea cu poetul Demostene Andronescu s-a petrecut sub semnul împărtășirii emoției artistice, o împărtășire de trăire artistică și de pătimire fecundă, care a rodit acest suflu salvator: poezia; salvator din ghearele disperării și ale însingurării, salvator din mrejele trădării și ale compromisului și, în același timp, adierea altei vieți nepământene în care disperarea și trădarea, frica și moartea nu mai sunt. Pentru el „poezia închisorii a devenit rugăciune, a fost un remediu, un mijloc prin care duceam o viață spirituală activă”. A scris în acest timp de chin și zbucium sufletesc peste două sute de poezii, dintre care „cu o sută am ieșit cu ele întregi afară, foarte puține având nevoie de retușuri pe ici, pe colo”. Toate aceste poezii au fost adunate în volumul „Peisaj lăuntric”, publicat în 1995.
„Cele mai multe poezii le-am scris la izolare, locul de unde puteam să vagabondez cu gândul pe unde voiam”, a spus poetul. Torționarii doreau ca „bandiții să simtă trecerea fiecărei clipe ca pe o lovitură de bici”.
Doar nebunia mărturisirii a putut birui lașitatea compromisului, care nu însemna altceva decât moarte sufletească. „Dacă i se pare cuiva că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înțelept” (I Cor. 3, 18). Starea lor era o echilibristică a sufletului la limita dintre nebunia înțeleaptă și înțelepciunea nebună: „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1, 20). Și această stare s-a revărsat din preaplinul ei în poezie mărturisitoare: „Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă/ N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă…/ Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii/ De n-ar muri în locul lor nebunii”. („Nebunul”)
La finalul conferinței, părintele paroh Alexandru Gherasim a ținut un scurt cuvânt despre însemnătatea acestei întâlniri, îndemnându-i mai ales pe tinerii de azi să fie următori ai curajului și demnității celor care au pătimit în temnițele comuniste fără a se lăsa înfrânți: „Pentru că ce le-a folosit celor care au făcut compromisuri, rușinându-se și chiar lepădându-se de Hristos și de semeni, dacă și-au pierdut sufletul?! Comunismul și temnițele sale sunt un capitol de istorie pe care-l considerăm încheiat, însă asaltul potrivnicilor lui Dumnezeu continuă sub alte forme, mult mai perfide, căci mereu „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8)”.
