Sensuri duhovnicești legate de cinstirea sfinților

Nu ne propunem să reiterăm aici fundamentele dogmatice ale cinstirii sfinților în Ortodoxie, ci doar să evidențiem câteva semnificații eclesiale legate de prăznuirea lor.

Cultul sfinților ține de structura sacramentală a Bisericii și manifestă unitatea și sobornicitatea ei. În consecință, acesta e prezent atât în teologia, cât și în cultul Bisericii, în Sfintele Taine și ierurgii, în cele șapte laude ale Bisericii și în rugăciunile rostite sau cântate de credincioși în biserică sau acasă, în sfintele icoane, și mai ales în Sfânta Liturghie.

Chiar de la începutul Sfintei Liturghii, la Proscomidie, săvârșită de preot în afara vederii credincioșilor, sunt scoase miride (părticele) din prescurile aduse de credincioși, „întru cinstirea și pomenirea” Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a sfinților prooroci, apostoli, ierarhi ai Bisericii, mucenici, cuvioși, doctori fără de arginți, a Sfinților Ioachim și Ana, a sfântului pomenit în ziua respectivă, a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. Pomenirile continuă cu ierarhul locului, ocârmuirea țării și poporul dreptcredincios, ctitorii bisericii, cu cei vii și cu cei adormiți, adică Biserica văzută și slujitoare, și membrii Bisericii nevăzute și slăvite. Miridele sunt așezate pe Sfântul Disc, în imediata apropiere a agnețului, care acum este icoana lui Hristos, iar prin epicleză devine în chip real Trupul lui Hristos. În acest fel, „cele pământești sunt la un loc cu cele cerești; e acolo creațiunea întreagă a celor vii și a celor trecuți în cealaltă viață în jurul lui Hristos […] este o unire între cer și pământ, între Dumnezeu cel întrupat, răstignit și înviat și creațiunea Lui”.

Când se scot miridele, sfinții sunt chemați să se roage pentru noi cei din Biserică, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți, iar noi nădăjduim să primim cercetare și ajutor în viața în Hristos prin rugăciunile lor. Pe tot parcursul Sfintei Liturghii și într-un mod mai stăruitor la momentul epiclezei (al prefacerii darurilor euharistice ale sfintei sinaxe în Trupul și Sângele Domnului), este pomenită Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea împreună cu toți sfinții. Sfânta Sinaxă mărturisește astfel că toată Biserica din cer este slăvită în jertfa și taina euharistică. Sfânta Liturghie, care are o eficiență mântuitoare pentru Biserica slujitoare, pentru sfinți, arată cinstea și slava dată lor ca unora care au crezut și au trăit în Hristos, făcându-se prin Duhul Sfânt „locașuri ale bunătăților infinite”, „sânuri de iubire caldă” și „frați în inima fratelui mai mare”.

Sfinții făcându-se temple ale Duhului Sfânt și corturi ale sălășluirii lui Dumnezeu, Biserica a păstrat cu evlavie sfintele lor moaște, considerându-le „mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul”. Ea s-a bazat nu atât pe o opoziție între sfințenie și nesfințenie, „ci pe credința că Hristos S-a revelat în martiri într-un mod special, aducând mărturie (martiria) prin martiriu despre propria Sa putere și biruință asupra morții. Trupurile martirilor au fost o mărturie lăsată Bisericii, o garanție a biruinței finale a lui Hristos. De aici legătura din cele mai vechi timpuri dintre Euharistie și natalia, zilele de pomenire ale martirilor. În „Martiriul Sfântului Policarp”, Biserica din Smirna mărturisește: „În acest chip noi am dobândit mai în urmă osemintele lui. […] Dea Domnul să ne adunăm și noi acolo după putință, cu bucurie și veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a nașterii atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta, cât și pentru deprinderea și pregătirea celor ce vor lupta în continuare”.

Evidențiind dimensiunea sobornicească a Sfintei Liturghii, un teolog contemporan scria: „Liturghia nu e săvârșită de credinciosul singular, ci de totalitatea credincioșilor. Dar această comunitate nu se alcătuiește numai din oamenii care sunt în lăcașul bisericesc. Ea se întinde mai departe peste marginile spațiului respectiv și cuprinde pe credincioșii de pe tot pământul. Ea se întinde, de asemenea, peste granițele timpului, întrucât comunitatea rugătoare de pe pământ se știe una cu cei adormiți, pentru care nu mai există timpul, ci se află în planul veșniciei. Dar nici faptul cuprinderii generale nu epuizează noțiunea comunității liturgice. Eul care poartă lucrarea rugăciunii liturgice nu este numai numărarea împreună a tuturor inșilor dreptcredincioși. Unitatea lor este ceva mai mult decât mulțimea care constituie suma lor: este Biserica. […] Credincioșii sunt legați printr-un fundament de viață real comun. Acesta este Hristos Cel real; viața Lui este a noastră, suntem încorporați în El. Suntem trupul Lui tainic. Iar puterea care ține această mare unitate, care face pe insul singular să participe la viața ei, îl sădește și-l menține în ea, este Duhul lui Hristos, Duhul Sfânt. Fiecare credincios îndeosebi este o celulă a acestei unități de viață, a acestui trup. […] În Liturghie, în cadrul căreia insul are cea mai intensă conștiință despre această unitate care-l cuprinde, el nu se simte stând în fața lui Dumnezeu ca o ființă singulară, ci ca parte a acestei unități”. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 noiembrie 2013, semnat de pr. Lect. Dr. Dumitru Pintea)

Comentarii Facebook


Știri recente

Episcopia Canadei: Conferințele Postului Mare, online

Episcopia Ortodoxă Română a Canadei vă invită la seria de întâlniri duhovnicești „Conferințele Postului Mare 2021 – «Prin ușile pocăinței spre bucuria Învierii»”. Întâlnirile vor fi transmise online (via Zoom/Facebook) în primele cinci duminici ale…