Sfântul Apostol Toma este pomenit în prima duminică după marea sărbătoare a Sfintelor Paști. Dincolo de cronologia evenimentelor din Evanghelii, trebuie să existe un motiv cu totul special pentru care Biserica i-a acordat o astfel de cinste Apostolului Toma. Meditând asupra Evangheliei de astăzi, vedem că Sfântul Toma, așa-zisul „necredincios”, intuiește în semnele morții lui Hristos taina Învierii Sale.
Omul de dinainte de Hristos, și chiar de la Hristos încoace, nu reușește, în general, să depășească concepția înveșnicirii ca nemurire. El caută veșnicia în nemurirea în sine, prin negarea și evitarea morții. Aici intervine marele șoc: nemurirea vine prin moarte. Sfântul Toma dorește, de fapt, să vadă la Hristos semnele morții. El dorește să se asigure că a fost posibil ca Dumnezeu să moară, și să moară din iubire pentru noi, dorește să trăiască experiența personală a iubirii divine. Orice dumnezeu s-ar fi dat jos de pe Cruce, numai Dumnezeul cel adevărat nu. În cazul în care Domnul n-ar fi trecut prin moarte, ci S-ar fi înălțat pur și simplu la cer, s-ar fi permanentizat moartea, nu învierea. Dacă Hristos nu moare, nu înviem nici noi – aceasta este taina pe care a înțeles-o, înaintea tuturor, Sfântul Toma. Aceasta este taina bobului de grâu, care trebuie să moară, ca să aducă multă roadă. Înțelegând cutremurătoarea însemnătate, Sfântul Apostol Toma exclamă „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, mai mult decât mărturisise înainte Petru („Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” – Matei 16, 16).
Semnele morții de pe trupul Domnului sunt și cea mai smerită și mai înfricoșătoare declarație de iubire pe care Dumnezeu o face omului. Prin ele, Creatorul și Tatăl ne spune tuturor: „Uite, omule, că atât de mult te iubesc, încât pe Fiul Meu cel Unul-Născut L-am dat la moarte, și încă moarte pe Cruce, ca tu să fii viu, în vecii vecilor!” Astfel ele devin semne ale iubirii și Crucea devine altar veșnic sfințit al jertfei iubirii până la moarte și dincolo de moarte.
Omul de astăzi și de totdeauna caută mai degrabă să nu moară, nu să moară și să învieze. Caută o veșnicie de-a gata, nu una care se lucrează în noi, prin moartea trupească. Rătăciții zilelor noastre luptă pentru suprimarea morții, prin diverse cercetări de anulare a îmbătrânirii, prin clonare. Toate acestea luptă în definitiv împotriva învierii și îl blochează pe om la nivelul orizontal, în lumea aceasta. Însă în creștinismul autentic nu se trăiește bine sau mult, ci se moare frumos. Bucuria creștină este bucuria învierii, după moarte, din moarte. De aceea, numai după Înviere, numai după moarte, Domnul nostru Iisus Hristos spune ucenicilor „Bucurați-vă!”
Rugăciunile care se citesc la înmormântare ne învață că și moartea noastră nu este, în esență, decât tot un semn al iubirii. Biserica spune: „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinților noștri ai poruncit” ca omul să moară trupește. Prin moartea omului se distruge răutatea din el, iar iubirea, veșnică fiind, se împlinește în sânul iubitor al Tatălui ceresc.
Iată că așa-zisul „necredincios” pomenit astăzi ne încredințează asupra iubirii Domnului nostru Iisus Hristos pentru noi, cei plini de răutate vremelnică, dar chemați către iubire veșnică, iubire care experimentează și biruie moartea pentru noi și împreună cu noi. (Articol realizat de Pr. Iuliu Blaga și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 12 mai 2013)
