Fiecare episcop sau preot trebuie să își construiască predicile în așa fel încât să nu ocolească niciodată aspectele esențiale ale drumului către mântuire. Este un apel pe care și Sfântul Grigorie Palama îl face repetat în omiliile sale. Predicatorul trebuie să atingă sufletele ascultătorilor, ridicându-i la înțelesuri cât mai înalte ale viețuirii creștine.
Chiar dacă există riscul ca nivelul celor care ascultă să fie unul destul de scăzut, preotul are datoria să nu se limiteze la banalități și să încerce, progresiv, trezirea conștiințelor, prin abordarea de teme realist-duhovnicești, cu miză importantă pentru fiecare din cei ce ascultă. Folosirea textului Scripturii și a interpretărilor patristice este modalitatea cea mai indicată prin care se poate intra în adâncurile adeseori de neînțeles ale sufletului omenesc. Revenirea constantă la Scriptură oferă premisele unui autentic progres în înțelegere. Văzând apelul constant la textul scripturistic pe care Sfântul Grigorie Palama îl face în omiliile sale, îmi aduc aminte, involuntar aproape, de cuvintele scriitorului D. Merejkovsky, citat deseori de părintele Dumitru Belu în scrierile sale (părintele Belu fiind de asemenea un neîntrecut susținător al recursului plin de prospețime la textul biblic în predică): „De 30 de ani port cu mine Noul Testament. De 30 de ani îl citesc zilnic și îl voi citi mereu în ceasuri de bucurie și în ceasuri de tristețe, în zilele de sănătate și în zilele de nesănătate, în momente de îndoială și în momente de certitudine, și mi se pare că, de câte ori îl citesc, descopăr câte ceva nou, necunoscut până acum. Atât de mult l-am folosit, că scoarțele i s-au ros, foile i s-au desprins,
s-au îngălbenit și s-au îndoit la colțuri. Ar trebui să-l dau să mi-l lege din nou, dar nu mă pot hotărî. La drept vorbind, mi-e teamă să mă despart de această Carte mică, fie și numai pentru câteva zile”. Părintele Belu însuși precizează: „Preotul care nu-și scoate conținutul cuvântărilor sale din dumnezeiescul izvor biblic, nu reușește să fie decât un declamator, al cărui cuvânt, oricât de împodobit, rămâne totuși găunos și fără putere de înrâurire asupra inimilor credincioșilor. Un predicator care nu rămâne în viu și permanent contact cu izvorul biblic se aseamănă artistului care, ignorând natura, viața și frumusețile ei, umblă prin muzee să-și afle prilej de inspirație”.
Scriptura Tradiției
Însă abordarea Sfintelor Scripturi se face doar în cadrul experienței duhovnicești, iar această experiență își trage ființa din spiritualitatea patristică. Întreaga spiritualitate patristică a mers, precum un chirurg, către cele mai nebănuite interferențe și necunoscute sufletești, acolo unde, prin Scriptură, i se oferă omului cuvânt de tămăduire și vindecare din patimi. Sfânta Tradiție, cu bogăția ei filocalică, ca actualizare a învățăturilor Sfintei Scripturi, dă certitudinea unei cercetări duhovnicești pline de experiență. „Renașterea filocalică din zilele noastre provoacă foarte insistent cercetarea teologică (deci și Omiletica – cea care oferă orientările științifice necesare predicatorului) să ia în seamă spiritualitatea filocalică nu numai la nivelul discursului, ci mai cu seamă la nivelul demersului teologic propriu-zis. Deocamdată, spiritualitatea filocalică este numai întru câtva anexată, undeva, departe, în coada cercetării teologice” (pr. Constantin Coman).
Predicatorul trebuie să aibă în vedere acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă 12 apostoli, oameni, și nu îngeri, au dospit frământătura lumii, gândește-te cât de slabi suntem noi, care, deși atât de numeroși, nu putem îndrepta pe cei rămași neconvertiți, când am fi destui să transformăm mii de lumi”. Preotul trebuie să fie însetat de propovăduirea născută din tradiția cea adevărată. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Predica mă însănătoșește. Cum deschid gura, mi-a trecut toată oboseala; cum încep să vă învăț, dispare toată slăbiciunea. Nici boala, nici mii de alte piedici nu mă pot despărți de dragostea voastră… Așa cum vouă vă e foame să mă ascultați, așa mi-e mie foame să predic… Adunarea voastră este cununa mea de glorie și fiecare din voi care mă ascultă valorează cât restul orașului.”
Cuvinte goale și cuvinte împlinite
Îndepărtarea de exegeza tradițională duce inevitabil la desacralizarea predicii. Negativismul antropologiei din discursurile teologic-moralizatoare, derivat de multe ori în extrema contrară, a pozitivismului accentuat, duce la o abordare pur etică a propovăduirii. Cuvântul devine forță doar când este în contact direct cu Logosul Mântuitor. Evanghelia „este cuvântul lui Dumnezeu și, ca atare, se deosebește de oricare alt cuvânt. Se deosebește prin aceea că e cuvânt viu, puternic, străbate până în adâncul vieții sufletești.” Ca fond al predicii, predicatorul nu se poate abate de la Sfânta Tradiție. Nu se poate predica pe sine. Dar ca prelucrare și aplicare practică a Sfintei Scripturi, exegeza patristică nu poate fi reprodusă și imitată mecanic. Bineînțeles că predica nu trebuie să fie animată de dorința de originalitate cu orice preț, dar explicarea și aplicarea la situații concrete a moștenirii comune a Sfintei Tradiții feresc de formalism și speculații teologice reci și lipsite de simțul realității. „Revelația, spune părintele Belu, s-a înfăptuit în această lume. Fixarea înțelesului ei doctrinar s-a făcut în această lume. Preotul predicator există și el în lumea aceasta. La fel și credincioșii. Ei sunt din lume, în lume și sunt ei înșiși lume, parte din lume. Predica nu poate ignora această situație. Nu poate trece indiferentă pe lângă greutățile, slăbiciunile, aspirațiile, problemele, idealurile și munca pe care ei, credincioșii, o depun în viața lor de fiecare zi. Înseamnă oare lucrul acesta o abatere de la Revelație? Nu. Revelația nu e în contradicție cu actualitatea. Prin fondul ei, Descoperirea dumnezeiască se adresează și credincioșilor de azi. Se adresează într-un mod nou, dar în același cadru și spirit larg al învățăturii revelate. Este datoria preotului predicator să fie mereu atent nu numai la învățătura descoperită, dar și la viața concretă a credincioșilor”. Nu există rețete ale predicii care să fie aplicabile universal, însă este cert că apelul constant la Scriptură și Tradiție, în maniera proprie fiecărui predicator, ne va feri în mod sigur de o realitate care uneori a fost, din păcate, prezentă: „Amvoanele tac sau sunt reduse la tăcere. Iar când nu tac, bat câmpii”, spunea cu supărare părintele Belu, constatând stări de fapt ale epocii sale. Cred însă că astfel de situații pot fi acum evitate cu succes, printr-o predică vie, angajată și angajantă, adăpată mereu din izvorul Tradiției și al Scripturii.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 31 iulie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
