Atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtășanie se cuvine ca gândurile noastre să cunoască o armonie, mânia să fie transfigurată prin blândețe, pofta să fie îndreptată exclusiv spre dobândirea dragostei lui Dumnezeu și întreaga noastră viață să graviteze în jurul lui Hristos. Acesta este idealul spre care trebuie să tindem, pentru că viața alături de Hristos este mai presus de orice altă formă de existență, este însăși împlinirea desăvârșită a viețuirii noastre pe această lume.
În cele două rugăciuni cuprinse în canonul de dinaintea primirii Sfintei Împărtășanii, Sfântul Simeon Metafrastul ne prezintă un mod extraordinar prin care putem raporta fiecare eveniment din viața Mântuitorului la propria noastră viață. În primul rând ni se amintesc patimile Mântuitorului: „Cel ce ai primit cu trupul Tău patimile cele de viață făcătoare și mântuitoare: crucea, piroanele, sulița, moartea, omoară-mi patimile cele trupești, care îmi strică sufletul” (Rugăciunea a III-a, în „Carte de rugăciuni”, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 200). Nici o patimă pe care o avem nu poate fi îndepărtată cu adevărat din sufletul nostru decât prin ajutorul harului lui Dumnezeu, iar acest har se pogoară asupra noastră sau, mai bine zis, strălucește în interiorul nostru, atunci când începem să ne asumăm partea ascetică a vieții: răbdarea necazurilor, a bolilor, iubirea de aproapele, gândul neîntrerupt la Dumnezeu în tot ceea ce facem. În continuare, Sfântul Simeon Metafrastul cere ca Hristos, Care a prădat iadul prin îngroparea Sa smerită, să-i îngroape și lui „sfaturile cele viclene prin gânduri bune” (Ibid., p. 200). Fără gânduri bune nu este cu putință să ne apropiem de Dumnezeu, deoarece mintea noastră se va concentra numai asupra gândurilor viclene. Așa cum au spus adesea Părinții pustiei, mintea noastră este ca o moară și va măcina exact materia pe care noi o oferim – fie grâul cu bun folos al gândurilor bune, fie neghina netrebnică a gândurilor păcătoase. Pocăința este a treia virtute la care se face referire în rugăciunea amintită prin cuvintele: „Cel ce cu învierea Ta cea de a treia zi și de viață purtătoare ai ridicat pe strămoșul cel căzut, ridică-mă și pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte chipuri de pocăință” (Ibid., p. 200). Desigur, un creștin care s-a împodobit cu gânduri bune și și-a asumat suferințele inerente acestei existențe pământești nu va fi lipsit de pocăință, deoarece înțelege foarte bine răutatea păcatelor proprii și robia pe care acestea o aduc asupra sufletului său. Într-un fel, fiecare dintre noi reia căderea lui Adam în propria sa viață, îndepărtându-se de Dumnezeu prin păcatele săvârșite, dar, având în vedere că Însuși Hristos S-a întrupat și ne-a dat ca leac pocăința și, prin Învierea Lui, a distrus puterea morții, acum ne putem întoarce la El prin zdrobirea inimii și recunoașterea greșelilor noastre.
(Mai multe detalii în Ziarul Lumina)
