De la „eu” la „noi” este un parcurs al nevoirii creștine, care ridică smerenia și rugăciunea credinciosului de la persoană la comunitatea întreagă, ca speranță de mântuire colectivă. Am înțeles rostul și bucuria acestui fapt fundamental al vieții dintr-o discuție pe care am purtat-o cu mama Victoria Mocanu. O femeie în vârstă, mult încercată de viață, care și-a găsit liniștea și rostul rugăciunii în nevoirea pentru sine și pentru semeni, asemenea unei pustnice, în așezământul social al Parohiei „Sfântul Nicolae” din Câmpina, județul Prahova.
Suferința, încercările vieții, boala fizică așează pe chipul creștinului care se roagă strălucirea frumuseții vieții asumate, ca semn al dobândirii roadelor unei gingașe lucrări colective la care concură deopotrivă rugătorul, duhovnicul, semenii, și mai presus de toate și de toți răspunsul lui Dumnezeu. Mulți dintre noi rezumăm rugăciunea la nevoile personale sau ale celor foarte apropiați, nefăcând, nu din răutate, ci mai degrabă din neînțelegere, din necunoaștere, pasul cel mare. Adică extinderea ei înălțătoare și adânc cuprinzătoare asupra tuturor celor care ne sunt frați întru Hristos. Și ne supărăm uneori că nu primim răspuns. Există în această pedagogie a rugăciunii o lecție pe care, în simplitatea ei, a înțeles-o și o trăiește parcurgând concret drumul mântuitor de la „eu” la „noi” o femeie simplă, care s-a așezat cu viața ei cu tot într-o veche chilie de schit, astăzi așezământ social al unei parohii, unde nimic, dar absolut nimic din lume nu mai contează. Doar răspunsurile pe care le va da în fața Judecătorului și mila pe care dorește ca Acesta să o reverse asupra tuturor.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
