CUVNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului; Rugăciunea lui Iisus) (Luca 8, 5-15; Ioan 17, 1-13)
Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.
1. Rugăciunea asigură libertatea față de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. Rugându-se, omul își a-firmă convingerea că aceste mecanisme sunt doar contingente și derivă din intervenția liberă a Persoanei supreme care le-a creat. Această convingere se sprijină pe faptul că însăși persoanele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min-tea mea are puterea de a comanda trupului meu să facă mișcările pe care ea le alege; prin ele și prin uneltele care îi prelungesc acțiunea ea are putere asupra obiectelor și forțelor naturii. Această putere aparține deopotrivă minții celorlalți oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obțin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oamenii pot dezvolta între ei un dialog liber, prin obiectele și for-țele naturii. Fiecare om afirmă o libertate proprie operând în natură și afirmă libertatea celorlalți când le adresează o rugăminte. Dar cerând o intervenție liberă a celuilalt, el așteaptă și pentru sine o libertate față de anumite mecanisme ale naturii pe care nu le poate dirija el însuși.
Atunci de ce să nu credem și în posibilitatea intervenției Persoanei supreme care a creat natura cu legile ei? Dacă natura arată o contingență generală în raport cu mintea omului, aceasta dovedește că ea a fost creată ca un câmp contingent deschis intervențiilor libertăților, ca un câmp al unui dialog li-ber între oameni. Aceasta vrea să însemne că ea a fost creată în serviciul libertății și deci de către o libertate. De ce această libertate creatoare nu ar putea interveni atunci într-un mod mai eficace decât libertățile umane în contingența mecanismelor naturii? Lumea nu are sens decât ca un câmp al di-alogului dintre Dumnezeu și oameni. Oamenii răspund lucrărilor lui Dumnezeu în lume prin propriile lor lucrări. Dar ei cer intervenția lui Dumnezeu prin rugăciunea lor. Prin rugăciune oamenii își afirmă conștiința că libertatea lui Dumnezeu intervine în lume în favoarea lor. Prin rugăciune ei își afirmă convingerea că sunt altceva decât niște rotițe în mecanismul naturii. Prin rugăciune ei afirmă atenția specială a lui Dumnezeu față de ei.
Aici s-ar putea obiecta: omul poate interveni în mecanismele naturii pentru că mintea sa este intim amestecată în țesătura trupului său – și prin el în natu-ra imediată – pentru că mișcările sale se repercutează inevitabil în cele ale naturii. Dar de ce să nu admitem și între lume și Dumnezeu o atare legătură care să nu-i poată separa, ca lumea să fie înrădăcinată în Dumnezeu iar mișcările voluntare ale lui Dumnezeu, deși libere, să se imprime totdeauna în lume? Astfel, așa cum legătura dintre mintea umană și natura materială este o taină mare și de nedezlegat, tot așa, și mai mult încă, legătura lumii cu Dumnezeu este o taină mare și de nedezlegat. În orice caz, materia pură și izolată nu poate fi găsită nici în trupul uman, nici în tot ceea ce omul atin-ge prin simțurile lui. Încă și mai puțin vom putea afla materia lumii întregi cu totul lipsită de duhul dumnezeiesc. Aceasta face ca lumea, luată ca un mecanism închis asupra lui însuși și pe deplin determinat de legile pe care le-ar enunța știința, să fie inexplicabilă.
Prin rugăciunea omului se afirmă și se realizează acest dialog în libertate dintre om și Dumnezeu în lume și deasupra lumii.
2. Dar prin rugăciune se afirmă și se realizează și eliberarea omului de patimile sale și de el însuși.
Patimile îl înlănțuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin știință el se recunoaște în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el; aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăși. Patimile sunt un amestec al minții și al naturii, dar al unei minți slăbite care a pervertit natura și aceasta astfel pervertită o domină.
Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi și ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-și domine patimile prin libertatea sa și astfel se poate ridica și el deasupra înclinațiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaște nimic deasupra libertății sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuși își alege criteriul faptelor sale. Și unde crede că sfârșește dacă nu-L recunoaște pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe și se descompune prin moarte.
Rugăciunea este și o ridicare a omului deasupra lui însuși. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreționară, omul scapă de natură și moarte. Numai eliberându-se de el însuși omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă. Evagrie Ponticul spune: „Starea de rugăciune este o dispoziție nepătimașă câști-gată prin deprindere care răpește printr-o iubire desăvârșită până pe culmile inteligibile mintea ajunsă înțeleaptă și duhovnicească„1.
În rugăciune omul și-a câștigat libertatea față de natură pentru că se află în relație directă cu Dumnezeu Care, ca Persoană superioară, este deasu-pra naturii și a oricărei patimi. „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca să poată tinde, fără a privi în urmă, dincolo de sine, până la Stăpânul ei și să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui?”2
Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu natura exterioară și cu noi înșine. Dar singur Dumnezeu poate să ne dea și să ne inspire o asemenea iubire față de orice altă persoană. Abia în relație cu Dumnezeu putem să ne eliberăm cu adevărat și statornic de noi înșine, căci Persoana Sa este atât de atrăgătoare prin bogăția infinită și atât de generoasă în iubirea Sa, că ne uităm pe noi înșine. Prin urmare, numai convorbirea cu Dumnezeu ne dă deplina libertate față de natură și față de noi înșine, făcându-ne capabili să exprimăm această libertate și în convorbirea cu persoanele umane.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că în relație cu Dumnezeu noi ne simțim fii ai lui Dumnezeu3, dar această relație se realizează prin rugăciunea în Duhul Sfânt (Rom. 8, 14-16.26). Pe de altă parte, el leagă în mod strâns frica și mândria, respectiv libertatea și smerenia4.
Reușind să ne elibereze de natură și de noi înșine, rugăciunea se arată a fi actul cel mai remarcabil al minții, căci mintea are tendința și puterea in-trinsecă de a se ridica și de a ne ridica deasupra noastră înșine, de a intra și a rămâne într-o relație curată cu o altă persoană. Această tendință și a-ceastă putere îi vin din relația pe care ea o actualizează cu persoana supremă. Adevărata libertate se afirmă și se menține în relația unei iubiri curate cu o altă persoană și în ultimă instanță cu Persoana supremă. Căci Persoana supremă nu va fi niciodată dominată de nici o forță a nici unei naturi și nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relație cu Dumnezeu noi suntem cu desăvârșire liberi, pentru că, nefiind dominat de nimic, Dumnezeu nu caută să domine. El nu trebuie să-și apere libertatea dominând. În relația dintre adevăratele libertăți este asigurată libertatea fiecărei persoane: nefiind dominată, nici una dintre ele nu vrea să domine.
Niciodată nu-ți asiguri propria libertate dominând. Nu există libertate adevărată în izolare; te afunzi și rămâi în izolare în virtutea imposibilității de a te elibera de tine însuți. Omul vrea atunci să fie stăpânul lui însuși și este dominat de sine însuși; la fel, în relația sa cu natura, vrând să fie stăpânul naturii, el este dominat de aceasta. Desigur, trebuie ca omul să fie deasupra naturii, dar este altceva a voi să domini natura într-un mod pătimaș: omul este cu adevărat stăpânul naturii atunci când este liber în această privință.
Numai o altă libertate adevărată, care este o libertate față de orice patimă și care nu vrea să domine, afirmă și menține propria mea libertate. Nu-mai relația cu o Persoană supremă a Cărei libertate nu poate fi amenințată îmi asigură pe deplin libertatea. Aceasta nu vrea să însemne că această rela-ție dintre libertăți este o relație exterioară, o relație care lasă separate libertățile.
Fiecare libertate devine un fel de suport al libertății celuilalt. Adevărata libertate face să se nască sau să se actualizeze libertatea celuilalt. În libertatea mea eu simt libertatea celui cu care sunt în relație. Nu este o libertate care se dezinteresează de mine, nici o libertate care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul față de libertatea mea și de mine însumi.
Când cer cuiva atenția sa, iubirea lui, această atenție și această iubire vin către mine, dorite de mine, chemate de libertatea mea. Și dacă acela îmi dă a-ceastă atenție și această iubire fără să vrea să mă domine, nu numai că nu vrea să mă domine prin acestea, dar mă eliberează și de mine însumi. Căci necăutând să îmi apăr libertatea mea în fața lui, eu mă uit pe mine însumi, adică nu vreau să îi răspund lăsându-mă dominat de mine însumi sau cu voința de a-l domina pe el. Eu trăiesc în mod liber din darul iubirii sale, din li-bertatea lui față de orice voință de a mă domina. Astfel, adevărata libertate a celuilalt susține adevărata mea libertate. Doar în atmosfera unei alte libertăți se actualizează libertatea mea. Numai o altă libertate îmi hrănește libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, libertatea lui alimentată de mine alimentează la rândul său întreaga mea libertate personală. Dar numai în atmosfera libertății necreate se pot afirma toate libertățile create. Acestea se mențin între ele în mod reciproc prin cererea și prin dăruirea iubirii.
Dar în relația mea cu Dumnezeu nu există reciprocitate a rugăciunii. Aici numai omul cere. Există totuși o reciprocitate a darului. Omul își actualizează libertatea sa nu numai cerând-o de la Dumnezeu prin rugăciune, dar și dăruindu-se pe sine însuși lui Dumnezeu. Doar astfel omul devine liber față de el însuși. Dacă vrea să-și rețină pentru sine existența primită din iubirea lui Dumnezeu, el își pierde libertatea: vrând să domine asupra existenței sale, el devine sclavul acesteia. El trebuie să accepte să trăiască mereu din darul lui Dumnezeu, nu dintr-al său însuși, pentru a fi li-ber de sine. Trebuie să renunțe la sine și să se dăruiască lui Dumnezeu de la Care îi vine tot ceea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decât dacă trăiește pentru Dumnezeu și în Dumnezeu. Nu poate să-și păstreze împotriva lui Dumnezeu libertatea sa provenită de la Dumnezeu, ci trebuie să o dobândească neîncetat de la Dumnezeu prin rugăciune. O libertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea provine, nu este o adevărată liber-tate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine sclavul unei patimi și prin aceasta sclavul lui însuși.
Trebuie să te dăruiești unei alte adevărate libertăți pentru a primi darul libertății, și singura libertate inepuizabilă în ea însăși este libertatea Persoanei supreme.
Rugăciunea este contrariul voinței de dominație. Prin aceasta ea asigură libertatea omului: ea afirmă o altă libertate care asigură libertatea celui ce se roagă.
Rugăciunea autentică este rugăciunea adresată lui Dumnezeu; ea întâlnește libertatea absolută, libertatea în sine, libertatea nelimitată pe care nimic nu o amenință și care nu exercită nici o amenințare. Această libertate vrea să afirme și să susțină orice libertate care se roagă și se pune în condiția de a fi afirmată fără a se afirma ea însăși.
3. Ca expresie a relației libere cu Dumnezeu, ca o manifestare a Duhului, rugăciunea are deja în ea puterea Duhului lui Dumnezeu, care întărește duhul omului și care realizează relația dintre om și Dumnezeu. „De asemenea Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie; ci Duhul însuși se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Duhul creează o relație atât de strânsă între noi și Dumnezeu, încât ne simțim ca fiii lui Dumnezeu, și unirea noastră cu Dumnezeu în rugăciune este atât de desăvârșită, încât nu se poate spune unde se termină fapta noastră și unde începe cea a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu devine a noastră și astfel noi nu ne mântuim prin dreptatea noastră, ci prin dreptatea lui Dumnezeu. În Duhul ne uităm pe noi înșine atât de desăvârșit, suntem scoși atât de deplin din noi înșine, încât nu mai putem distinge fapta noastră de fapta Duhului lui Dumnezeu. Libertatea Duhului lui Dumnezeu a devenit libertatea noastră și slăbiciunea noastră a devenit slăbiciunea lui Dumnezeu. Nu mai suntem noi cei care ne rugăm și ne afirmăm prin aceasta libertatea noastră, ci chiar Duhul lui Dumnezeu. În slăbiciunea rugăciunii se afirmă puterea libertății lui Dumnezeu devenită libertatea noastră; în depășirea noastră ni se arată depășirea lui Dumnezeu prin Duhul. Această unire extremă, trăită într-un mod paradoxal exprimă de asemenea, am putea spune, starea noastră de înfiere divină. În rugăciune ne dăruim în întregime lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se dăruiește cu totul nouă ca Tatăl fiilor săi. Și avem în noi libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne simțim dominați de Dumnezeu ca niște robi, ci liberi și moștenitori ai libertății Lui, născuți din liber-tatea Lui și trăind în libertate.
*Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 67-75. (Sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”.)
Note: 1 De Oratione, 52; PG 79, 1177, = FR I, 1946, p.80.
2 Ibidem, 3; col. 1168C, = FR I, 1946, p.75.
3 Cf. Syméon le Nouveau Théologien, Chapitres théologiques, gnostiques et practiques I, 65, ed. J. DarrouzÄs, „Sources chrétiennes”, no 51, Paris, 1957, p. 58 = FR VI, 1977, p. 35.
4 Id. I, 70; ibid., p. 59 = FR VI, pp. 37-38.
(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro și publicată în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 13 octombrie)
