O rânduială specifică Sfintei și Marii Joi este spălarea picioarelor, ceremonial oficiat în mănăstiri în catedrale și în parohii. Astfel, starețul mănăstirii sau preotul spală picioarele celor aflați mai jos în ierarhie reluând astfel momentul spălării picioarelor apostolilor de către Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. La vechii evrei, contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, exista un obicei în care gazda oferea musafirilor veniți de la drum lung și obositor prin pustiul Țării Sfinte apă caldă pentru spălarea picioarelor de praf și alinarea durerilor sau a rănilor provocate de o așa călătorie anevoioasă. Primii creștini au preluat obiceiul spălării picioarelor pelerinilor, act prin care se adâncește smerenia. Ritualul se practică și astăzi, mai ales în mănăstiri, ca un gest de reînnoire a ceea ce a făcut Mântuitorul înainte de Cina cea de Taină.
Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii Putna a vorbit despre semnificațiile acestei rânduieli:
„Sunt aleși 12 părinți, între care trebuie să fie un portar și iconomul mănăstirii care ține locul Sfântului Apostol Petru. Într-un loc special pregătit, de obicei în pridvorul bisericii, pe 12 scaune, ei se așează și în timpul citirii Evangheliei, preotul care trebuie să fie întâistătătorul mănăstirii, sau arhiereul, se dezbracă de felon și la momentul potrivit se încinge cu ștergarul, pune apă în spălătoare și spală picioarelor celor care sunt așezați în locul Apostolilor. Urmează apoi dialogul cu iconomul mănăstirii care închipuie pe Petru, reactualizând momentul când Petru I s-a opus ca să nu îi spele picioarele. Rânduiala se termină cu o rugăciune deosebită în care se cere de la Dumnezeu să se spele întinăciunea”.
Această spălare a devenit o cinstire și o apreciere pentru cel primit ca oaspete și amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam la Stejarul din Mamvri celor Trei Îngeri – adică Sfintei Treimi. Ținând cont că obiceiul era larg răspândit în Israel și că el se practica până și la casele de oaspeți de către slujitorii de acolo, Mântuitorul mustră pe fariseul Simeon în Betania, care primise cinstea de a fi intrat Însuși Fiul lui Dumnezeu în casa sa, judecându-L în sine, atunci când femeia cea păcătoasă a venit și I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinței ei și I le-a șters cu părul capului ei sărutându-le, zicând: ‘Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.’ (Luca 7, 44-46) Această femeie păcătoasă a arătat mai multă pocăință și mai multă prețuire pentru Hristos nădăjduind în iertarea ei prin gestul cel mai pios și umil de a spăla picioarele lui Iisus cu propriile lacrimi, decât fariseul Simon. Deși gestul ei era unul profund, dintre cei de față nimeni nu-l apreciază decât numai Domnul Hristos.
Rușinarea iubitorilor de slavă deșartă
Alegând Mântuitorul să mănânce Paștile cu ucenicii săi, la Cina cea de Taină, mai înainte de a institui Sfânta Euharistie, îi adâncește în învățătura smereniei, unită cu dragostea unuia către altul. ‘Evanghelistul prezintă în versetele din fruntea acestui paragraf paradoxul dintre puterea dumnezeiască pe care o avea Hristos, ca Unul ce S-a născut din Tatăl și Care, după ce S-a născut om, Se va sui și cu trupul la cer, și smerenia pe care o arată. Numai afirmând întâi puterea dumnezeiască a lui Hristos, Evanghelistul poate pune în relief uimitoarea smerenie a lui Hristos’ – Sfântul Chiril al Alexandriei arată că Evanghelistul pune mai întâi accentul pe mărirea Sa și, arătând strălucirea firii Lui proprii, rușinează astfel pe iubitorii de slavă deșartă.
Această opoziție, a Slavei celui de-al doilea Ipostas din Treime cu smerenia arătată de Iisus Hristos spre curăția Apostolilor și a noastră, este arătată și într-una din rugăciunile rânduielii spălării picioarelor din Joia Mare, aflată în Triod: ‘Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, și pe cel smerit cu voința întâi chemându-l, ne-ai învățat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzește-ne neîntinați, spălați pururea cu lacrimi, curățiți cu lumina darului Tău cel curățitor’.
Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste și un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire și iubire față de aproapele nostru. Ea nu are numai valoarea unei curățiri legale, exterioare, ci simbolizează curățenia sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creștini atmosfera frățească și spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmășiile și să înmulțească în lume dragostea de aproapele și binefacerea.
‘Venind, ne-au spălat picioarele’
Acest ritual a fost preluat de primii creștini cu mare evlavie, el practicându-se mai cu seamă în Joia Mare așa cum mărturisea un pelerin la Locurile Sfinte în secolul al VII-lea. Mărturii vii ale săvârșirii acestui obicei le întâlnim și într-un manuscris aflat în Biblioteca Sfântului Sinod, în jurnalul lui Necolae Sas, pelerin la Ierusalim în 1870-1871. Pelerinii sosiți la Ierusalim sunt cazați la Mănăstirea Sfinților Arhangheli, iar acolo, într-o festivitate la care participă toată obștea de monahi și toți pelerinii, li se spală acestora din urmă picioarele, la fiecare pe rând, de către monahi. Apoi li se dă apă sfințită și își spală și mâinile și fața, după care trec într-o altă încăpere unde își scrie fiecare numele și primește un fel de ‘certificat de închinător la Locurile Sfinte’ – adică de ‘hagiu’, cum spune pelerinul nostru:
‘Apoi ne-au poftit în casele ciele mai de sus și stând mai mulți sfinți Părinți acolo și poruncindu-ne să ne desculțăm, și venind ne-au spălat picioarele: și le-au șters cu fota și le-au serutat cântând foarte frumos pentru spălarea picioarelor din stihiri și făcându-ne atunci hagii; și apoi ne-au dat de ni-am spălat și pre mâini cu apă caldă și cu săpun, ca și pre piciore; și apoi au venit un părinte cu un feliu de apă foarte mirositoare de ne-am spălat pre față cu apa aceia, foarte mulțemind Maicei Domnului de toate și pentru toate’ (Ms. 5603/ 1960 din Biblioteca Sfântului Sinod, fila 17).
Care era oare scopul acestei spălări? De ce călugării, care oricum îi găzduiau și aveau grijă de pelerini pe durata șederii lor în Țara Sfântă, trebuia să facă și acest gest de umilință, față de niște străini? Răspunsul îl găsim în Evanghelia de la Ioan, cap 13, iar tâlcuirea o aflăm din cugetările Sfinților Părinți.
În Joia Mare, la Cina cea de Taină, Mântuitorul se încinge cu ștergar și spală picioarele ucenicilor, fiecăruia pe rând. Ei sunt înfricoșați de acest gest, îndeosebi Petru, care nu acceptă ca Domnul și Învățătorul să se facă lor rob – ei, care erau ucenicii Lui – și să se smerească, spălându-le și sărutându-le picioarele. Taina acestui gest ei nu o pot cuprinde cu mintea, dar Dumnezeu îi spune lui Petru ‘Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine’ (In. 13, 8), și îi explică în continuare : ‘Dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora. Căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, așa să faceți și voi’ (In, 13, 14-15) și mai încolo ‘Fericiți sunteți dacă le veți face’ (In, 13, 17).
Esența gestului pe care îl face Mântuitorul constă în pilda de smerenie, după cum explică și Sf. Chiril al Alexandriei: când deci Eu, Cel atât de mare în slavă, Mă arăt coborât la atâta smerenie, încât spăl și picioarele voastre, cum veți refuza, zice, să faceți și voi unii altora aceasta? Iar prin aceasta îi învață să nu le placă să se mândrească împotriva cinstirii altora, ci să socotească fiecare pe cel împreună-rob superior sieși și să-l pună în toate înaintea sa.
Smerenia este primul pas pe drumul pocăinței. Este una din condițiile principale în monahism. Este porunca pe care nu a respectat-o Adam și pentru care a căzut din starea grației divine, pentru că s-a mărit și a vrut să dobândească cunoașterea lui Dumnezeu. Pilda lui Adam cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, o urmează monahii care spală picioarele pelerinilor, și le dau acestora pildă (așa cum Mântuitorul le-a dat Apostolilor), ca, la rândul lor, să se lepede de mândria lumească și să înceapă acest pelerinaj la Locurile Sfinte cu smerenie, cu conștiința că au pornit pe un drum la capătul căruia îi așteaptă Mântuitorul, iar ei trebuie să fie pregătiți, ‘pentru a avea parte de El’ – așa cum îi spune Iisus lui Petru.
Obiceiul spălării picioarelor pelerinilor veniți la Ierusalim este pomenit și în jurnalele altor pelerini români. În 1860, cu 10 ani înaintea lui Necolae Sas, un călugăr de la Mănăstirea Ciolanu vorbește despre același ritual, amintind și de spectaculosul ritual al spălării picioarelor la care participă slujitorii Sfântului Mormânt, în Joia Mare. În 1840, călugărul Chiriac de la Mănăstirea Secu este părtaș la acest ritual ce se făcea pelerinilor și ne dă mai multe amănunte, despre cum se aplica acest ritual în cazul femeilor. Pelerinii erau îndemnați să lase un acatist pentru a fi pomeniți în Țara Sfântă, moment în care li se elibera ‘certificatul de hagiu’.
‘A doua zi îi ieu pre toți și cu cântări îi duc întru o odae mare în chip de paraclis și împodobită cu icoane și încep a le spăla picioarele la parte bărbătească, iar după spălare le sărută un picior. La mueri numai le toarnă pe mâini de să spală și de acolo îi duc la altă odae la partamantul cel mai de sus și acolo încep a-i băga câte pre unu să-și scrie numele său și a părinților săi, a neamurilor de vor voi’.
La 1904, încă se mai practica
Chiar la începutul secolului al XX-lea se mai practica acest ritual, fie și pentru un singur închinător. Dr. Badea Cireșeanu, profesor de liturgică și decan al Facultății de Teologie din București între 1913 și 1915, primește și el la Patriarhia Ierusalimului o ‘carte de închinător’ și i se spală picioarele (pelerinajul său la Ierusalim se petrece în anul 1904). El spune că spălarea picioarelor este o datină veche rămasă între orientali și îi plasează originea mult mai devreme, în Vechiul Testament, în episodul primirii de către Avraam și Sara a Sfintei Treimi, la Stejarul din Mamvri (Facerea, 18,4). Iată cum comentează profesorul de liturgică acest obicei:
Această spălare este simbolul curățeniei, dar ea înviorează și corpul obosit în acele locuri de multă umblare pe jos și de văpaia soarelui. Și Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de taină; iar când se afla în Capernaum o femeie păcătoasă turnând mir pe picioarele lui, Domnul a lăudat pocăința femeiei și a zis lui Simon: ‘Am intrat în casa ta, apă pe picioarele mele nu ai dat; iar aceasta, cu lacrămi a udat picioarele mele’ (Lc.7, 44). Spălarea picioarelor s-a făcut și de Sfinții Părinți, și se mai face și azi în unele locuri, întru aducere aminte de cele petrecute în timpurile Vechiului și al Noului Testament – spunea dr. Badea Cireșeanu la 1906.
Același ritual, practicat de slujitorii de la Sfântul Mormânt (ierarhi și preoți) în Joia Patimilor, este și mai spectaculos. Este un ritual care se făcea în curtea bisericii, dar la care nu participau credincioșii. De aceea, pelerinii noștri plătesc unui turc pentru a-i lăsa să se urce pe o clădire din preajma bisericii, spre a vedea ritualul (pe la 1860). Toată ceremonia este ca o punere în scenă a textului evanghelic. La ea participă un ierarh, cu grad de superior, iar pe lângă acesta alți doisprezece – în chipul Mântuitorului și al celor 12 Apostoli. Un diacon citește Evanghelia, fiecare verset fiind urmat de ‘punerea lui în scenă’. Sunt rememorate nu numai spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, ci și celelalte evenimente ce vor urma: rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, somnul în care au căzut ucenicii, sărutarea lui Iuda etc. (filele 82-87)
Ritualul celebru era așteptat cu mare curiozitate de pelerinii aflați la Ierusalim în Săptămâna Patimilor. Necolae Sas scrie la fila 88: ‘Foarte am mulțemit lui Dumnezeu că ne-au învrednicit de am văzut și sfânta spălare, care mult am dorit ca să o văz’.
Ceremonialul este descris cu același interes și de călugărul de la Mănăstirea Ciolanu, în 1860.
Despre vechimea acestui ritual nu avem, din păcate, foarte multe informații. În jurnalul de călătorie al Egeriei (o nobilă pelerină venită din Spania în Țara Sfântă, în veacul al IV-lea) nu apare nici o mențiune referitoare la acest obicei, se vorbește în schimb, foarte mult, despre instituția botezului, așa cum se practica la sfârșitul veacului al IV-lea.
Prima mențiune, în veacul al VI-lea
Prima mențiune despre obiceiul spălării picioarelor, practicat nu numai la Ierusalim, ci în toate abațiile din Occident, se găsește în Liber ordinum. Înțelegem că obiceiul se practica deja în secolul al VI-lea, în Spania. Ritualul avea loc după terminarea slujbei de seară; se stingeau luminile în Sfântul Altar, episcopul rostea cu voce scăzută câteva rugăciuni și toți cei din biserică îngenuncheau. Apoi, prelatul împreună cu tot clerul (laicii erau excluși de la ceremonie, la fel ca în descrierea ceremonialului de la Ierusalim, citat mai sus) mergeau în locul unde se făcea spălarea ritualică. Toată ziua se ținea post negru, și abia după ceremonie (adică după asfințitul soarelui) se putea rupe postul (Dictionnaire dâarchéologie chrétienne et de Liturgie).
Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mărturiile despre acest ritual devin tot mai numeroase, obiceiul spălării picioarelor în Joia Mare generalizându-se, spre secolul al X-lea (vezi Missale Gothicum, Vita S. Brigidae, un Glossarium cu canoane din secolul VIII, editat de Du Cange).
În Franța se practica spălarea picioarelor oamenilor de rând, de către clerici, nu neapărat în Joia Mare, ci în diferite zile de pe parcursul Postului Mare, sau chiar în afara postului: ‘La Saint-Denis, practica persista încă în secolul al XVI-lea, când, în fiecare miercuri, vineri și sâmbătă de la începerea postului până la calendele lui noiembrie, se aduceau trei săraci la capitoliu și li se spălau nu numai picioarele, ci și mâinile’.
Au fost perioade când nici la Ierusalim nu se mai practica ritualul spălării picioarelor pelerinilor la primirea într-o mănăstire, pentru că, din cauza ocupației turcești, numărul pelerinilor era foarte mic, iar regula inițială prevedea să fie cel puțin 12 închinători cărora să li se spele picioarele. În 1771, în plină ocupație otomană, Chateaubriand făcea o călătorie la Ierusalim, iar în mănăstirea catolică unde era găzduit nu se mai afla decât un pelerin, venit la Ierusalim în urmă cu șapte luni. Autorul cunoaște însă obiceiul, despre care aflase din jurnalul de călătorie al lui Trévenot, pelerin la Ierusalim în 1656, care scria că fusese chiar al doisprezecelea personaj din grup, pentru cㆦ ‘Deseori, pelerinii nu erau în număr de 12, și drept urmare trebuiau să se ia și călugări, pentru a completa acest număr la ceremonia spălării picioarelor, din Joia Mare’.
Reprezentări iconografice
Spuneam mai sus că de prin secolul al VIII-lea apar mai multe mărturii scrise referitoare la ritualul spălării picioarelor. Pentru a înțelege importanța pe care o căpătase acest ritual, trebuie să observăm că scena în care Iisus spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină apare reprezentată tot mai mult, în pictura bisericii, în mozaicuri, basoreliefuri (basorelief pe un sarcofag de la Muzeul din Latran, sec. al XV-lea) și miniaturi din cărțile de cult (exemple: pe Evangheliarul lui Rossano, pe un pergament-antivolă de la Athos din secolul al XVI-lea, etc). Mozaicurile de la Néa Moni (Chio) și Hosios Loukas sunt realizate în cea mai frumoasă tehnică bizantină. Fiecare verset din Evanghelie pare să se audă din desen – Petru șade pe scaun, cu o mână arătându-și picioarele, iar pe cealaltă având-o la cap (căci spune ‘Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci și mâinile și capul’ (In, 13,9). Hristos, îngenuncheat înaintea lui, cu îmbrăcămintea cea de deasupra scoasă și încins cu un ștergar, cu o mână ține piciorul lui Petru iar pe cealaltă mână o întinde către el. Înaintea genunchilor are un vas cu apă. Ceilalți Apostoli stau în spatele lui Petru, unii vorbind între ei, alții dezlegându-și încălțămintea.
În concluzie, actul spălării picioarelor – gest practicat încă din Vechiul Testament, dar din considerente de igienă și apoi de curtoazie (cum apare în pasajul întâmpinării Sfintei Treimi de către Avraam, la Stejarul din Mamvri – Facerea,18:4) – capătă semnificații noi prin exemplul pe care îl dă Iisus Hristos ucenicilor apostoli. Hristos s-a smerit nu doar în fața lui Dumnezeu, ci și în fața omului: gestul Său este întemeietor de civilizație nouă, o civilizație a smereniei, în lumina căreia omul creștin dobândește valoare absolută, iar gestul smerit al spălării picioarelor nu mai apare nici umilitor, nici gratuit.
În Vechiul Testament, una din poruncile pe care Iahve i le dă lui Moise este plasarea unui bol cu apă înaintea Sfântului Altar, pentru ca preotul ce intră în Sfânta Sfintelor să-și spele mai înainte mâinile și picioarele (Exodul, 30, 18; 38, 8; 40, 7).
Sfântul Apostol Pavel recomandă ruga cu mâinile pure (I Tim. 2,8), iar Tertulian pomenește despre spălarea mâinilor înainte de săvârșirea rugăciunilor de seară, în reuniunile primilor comunități de creștini: ‘După spălarea mâinilor cu apă și aprinderea lumânărilor, fiecare este îndemnat să înalțe cântări lui Dumnezeu după puteri, din cărțile sfinte, sau din propria sa minte’ (TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, P.L., tomul I, p. 477).
La Tyr, încă din 314, s-a construit o bazilică precedată de un portic unde se afla o fântână unde închinătorii trebuiau să își spele mâinile. Atriumul bisericii din Vatican era dotat de asemenea cu un vas de apă, pentru același uzaj. Bisericile catolice au și astăzi, la intrarea în naos, un bol în care se păstrează apă sfințită, în care credincioșii își înmoaie vârful degetelor mâinii cu care își fac apoi cruce.
Obiceiul ca preoții și episcopii să își spele mâinile înainte de săvârșirea Sfintei Liturghii există de timpuriu în Biserica Creștină.
Act de purificare interioară
Simbolistica apei este legată de purificare. În Sfânta Scriptură, ea poate apărea ca apă a spălării (cum am văzut în spălarea mâinilor preoților înainte de slujbă, în spălarea picioarelor oaspeților la intrarea într-o casă, chiar în semnul de nevinovăție pe care îl arată Pilat atunci când își spală mâinile după ce îl dă pe Iisus înapoi fariseilor); ca apă a reînnoirii și a renașterii (apa pe care Iahve a făcut-o să țâșnească din deșert pentru ca poporul ales să nu moară de arșiță (Is. 41, 17-18), Apa vie care este Iisus, așa cum îi spune El femeii samarinence venite la fântână (In, 4,10), ori ca apă a spălării păcatului, a afundării și a mântuirii (așa cum este apa botezului).
Patriarhul Ierusalimului spală picioarele episcopilor
Astăzi, ceremonia spălării picioarelor se mai oficiază la Sfântul Mormânt în Ierusalim pe la ora 12.00, fiind slujită de către Patriarhul Ierusalimului sau de un mitropolit, iar cei cărora li se spală picioarele sunt episcopi. Ceremonialul se desfășoară pe un podium special amenajat în curtea din fața Bisericii Sfântului Mormânt, la acesta asistând și mulțimile de pelerini ce vin la Ierusalim în Săptămâna Patimilor, pentru sărbătoarea Învierii Domnului. De asemenea, această rânduială făcând parte din tipicul de slujbă al Bisericii Ortodoxe Române, se practică la mănăstirile din țara noastră, în Joia Mare, de regulă după rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, la orele prânzului.
‘Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, și pe cel smerit cu voința întâi chemându-l, ne-ai învățat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzește-ne neîntinați, spălați pururea cu lacrimi, curățiți cu lumina darului Tău cel curățitor’ (Cântare din Triod de la rânduiala Spălării picioarelor).
(Informații preluate din „Ziarul Lumina” din data de 1 aprilie 2010)
