Publicațiile tipărite și online prezintă numeroase sfaturi de sănătate, dar sunt mai puține cele care abordează și aspecte legate de sănătatea mintală. Cum facem să ne simțim bine cu noi înșine și bine în lume?

Există tulburări sau probleme grave, dar există și răni ascunse care nu sunt evidente și nici nu deranjează, până când nu conștientizăm efectele lor.

Despre o astfel de rană vorbește Adriana Ene, care nu este doar îndrăgita realizatoare a emisiunii „Bucuria poveștilor” de la Radio Trinitas și Trinitas TV, ci și psiholog și psihoterapeut în supervizare, cu atestat de liberă practică în Psihoterapie și Psihodramă.

Ea a inaugurat pe pagina noastră de Facebook rubrica #ȘtiințaSufletului. Tema din această săptămână ni s-a părut atât de importantă, încât am decis să o publicăm și pe site. Psih. Adriana Ene ne ajută să conștientizăm rana și ne ghidează primii pași spre atitudinea optimă, care să ne ajute să ne împlinim deplin potențialul, adică darurile primite de la Dumnezeu.

Iată textul ei:

Cu neputința la psiholog

de psih. Adriana Ene

Simt că nu mă mai pot da jos din pat, nu am niciun motiv să o fac, nu mai am putere!

Simt că orice aș face nu fac bine, nu-mi ies niciodată lucrurile așa cum mi-aș dori!

Simt că nu sunt în stare să-i țin pe cei dragi aproape, mai mult îi îndepărtez, deși nu asta este ceea ce-mi doresc!

Oricât aș încerca să schimb lucrurile la serviciu, nimic nu-mi iese cum mi-aș dori!

Simt că nu mă pot apropia de nimeni!

Mă simt atât de singur/ă!

Simt că nu pot spune ceea ce SIMT!

Simt că nu pot spune ceea ce GÂNDESC!

Simt că nu pot spune, nu pot face ceea AM NEVOIE!

În concluzie: Simt că nu pot controla aproape nimic din ceea ce mi se întâmplă! Și, desigur, în toate aceste forme de neputință, nu vorbim despre a fi în control total și permanent asupra vieții noastre și a altora, care poate face subiectul unui alt articol, aici este vorba despre a nu putea să aplicăm asupra noastră acele strategii și instrumente sănătoase comportamental care să ne ajute să fim funcționali și în consens cu noi, cu emoțiile și nevoile noastre.

Ce este neputința?

Neputința, ca definiție, din perspectivă generală înseamnă să nu ai puterea, capacitatea, libertatea de a face anumite lucruri. Poate însemna lipsă de energie fizică dar și de energie psihică.

În teologie, neputința a fost văzută, printre altele, ca milostivire, ca motiv de compasiune, smerenie, comuniune cu Dumnezeu.

În filosofie, neputința este văzută ca o demarcație între pământ și apă sau o întrepătrundere a pământului cu valurile, deopotrivă o acceptare și o confruntare a amestecului dintre apă și pământ.  Dincolo de metaforă, starea aceasta este văzută ca o întâlnire – ciocnire dintre libertate și limitare, ca o confruntare suferindă a propriei dureri interioare, a unei existențe absurde în care conștientizezi limitele în care te regăsești.

Ce ne oprește să gustăm din libertatea putinței este limitarea picurată în seva hrănitoare a vieții noastre din cauza cuvintelor, atitudinilor și comportamentelor primite din mediul în care am crescut și ne-am dezvoltat.

Din perspectivă psihologică, neputința își are rădăcinile în situațiile de stres cu care ne-am confruntat și care ne-au întărit convingerea incapacității noastre de a ieși din suferință.

Dacă, în momente semnificative din viața noastră, în copilărie, am suferit traume, abuz verbal, fizic, emoțional, dacă eforturile nu ne-au fost apreciate, am fost permanent comparați și criticați, vocea noastră nu a contat niciodată, am pierdut oameni dragi și nu ne-a însoțit nimeni în doliul și suferința noastră, suntem bolnavi și din acest motiv limitați, fără a cunoaște din perioade mai timpurii flexibilitate în gândire sau căi de acces către un ghidaj emoțional sănătos, atunci, ajungem să credem că nu mai are rost să încerc, e prea târziu, nu mai contează, nu se va schimba nimic, nu sunt în stare – apare așadar un mecanism de apărare care pare că ne-ar ajuta să ne protejăm de suferința dezaprobărilor, devalorizării noastre, disprețuirii pe care o simțim, durerii de a simți că nu suntem iubiți decât dacă corespundem așteptărilor celorlalți sau că, indiferent cât ne-am strădui și am încerca, niciodată nu este suficient pentru cei de la care avem nevoie să simțim iubire necondiționată.

Cum se simte neputința?

Cât de dureros poate fi să privești către o persoană dragă și să vezi că nu ai puterea de a fi lângă ea așa cum ți-ai dori? Să nu te poți mobiliza să petreci timp cu ea, să vorbești cu ea, să faci lucruri cu sens alături de acea persoană. Cât de dureros este să vezi că ești nevăzut, că niciun efort nu are roade, că nimic nu te mai motivează?

Cu atât mai dureros ar trebui să fie să privim către noi, fără să ne fie cu putință să ne ridicăm, să schimbăm ceea ce ne afectează, ne dăunează, ne fură din energia vieții și din curajul de a trăi, de a ne simți vii și în controlul propriei noastre vieți.

Să conștientizezi cum te adâncești în neputință, știind că e NEVOIE să schimbi ceva, că ai înaintea ochilor variante pe care le vezi ca soluții dar, să nu te poți apropia de ele, simțind în întreaga ta ființă cum CEVA de blochează.

 Ce se întâmplă în creierul nostru este că, atunci când ajungem să fim expuși în mod repetat la situații pe care nu le putem controla, se activează acele zone din creier responsabile cu teama și cu resemnarea, deoarece experiența de până la momentul prezent ne-a învățat că vocea noastră nu contează. Sunt singur/ă împotriva tuturor, reacțiile celor din jur pot fi dureroase fizic, verbal, comportamental, putem fi sancționați prin și mai multă izolare, judecată, marginalizare etc.

Atunci când simțim că avem și noi un oarecare control, că și noi contăm, că putem schimba ceva cât de mic prin acțiunile noastre în diverse situații atunci, în creierul nostru se activează alte zone, cele responsabile cu motivația și rezistența.

Cu alte cuvinte, în funcție de răspunsurile pe care le primim din mediu, vom reacționa activ sau, din contră, corpul și mintea noastră vor renunța să mai lupte.

Consecințele neputinței

Când ajungi să te simți neputincios, neajutorat, experimentezi astfel de trăiri și gânduri, așa cum declară mulți dintre cei care se confruntă sau s-au confruntat cu această stare că:

Nu mai pot să văd nicio cale de ieșire din felul în care mă simt.

Nu pot să văd luminița de la capătul tunelului.

Sunt praf.

Mă simt blocat și nu știu încotro să o iau.

Nu mă pot aduna.

Simt că mă scufund. 

Pot să plâng ore întregi fără oprire.

Nu mai pot să-mi câștig controlul.

Alții decid totul în locul meu.

Nimic din ce fac nu e apreciat.

În spatele acestor gânduri și mesaje stau trăiri puternice și, paradoxal, o epuizare la fel de puternică, ce fac cu atât mai greu de gestionat situațiile cotidiene, de viață personală și socială.

Neputința duce la stări de depresie (Nimic nu se schimbă, indiferent de ce încerc să fac), anxietate  (Mi-e frică să mai și încerc ceva de teamă să nu mă judece iar, să nu mă critice, să nu greșesc), burnout (cu precădere în profesii care vin în ajutorul celorlalți, dar nu doar acolo) din cauza lipsei de apreciere a efortului și de evidențiere a rezultatelor.

Dacă această stare puternică de neputință  poate fi observată la adulți prin renunțarea sau fuga de a mai face anumite lucruri, prin auto-învinovățire sau chiar izolare, în cazul copiilor și adolescenților, lipsa de motivație și retragerea în anturaj sunt semne ale disconfortului resimțit în criticile primite foarte des, comparații, descurajări, frici introiectate (asimilate)  din nucleul de bază – familia și din cel social (grădiniță, școală).

Ele au consecințe serioase pe termen îndelungat deoarece, tot parcursul apariției neputinței are la bază felul în care am fost tratați mai întâi, în primii ani de viață, de către părinții sau aparținătorii noștri.

Ca o povestioară concludentă las aici acest text: a fost o dată un grup de căței împărțit de oameni în trei echipe. Prima echipă de câini, a fost pusă în hamuri, și băgată într-o încăpere care avea o barieră pentru a putea ieși din cameră și, după o perioadă de timp, au fost lăsați să iasă în mod natural.

Echipa a doua a fost și ea pusă în hamuri și fiecare cățel primea un șoc electric ușor pe care-l putea opri apăsând cu nasul pe o manetă, învățând astfel să controleze durerea.

Echipa a treia de căței a fost legată în perechi de echipa a doua și primeau și acești căței câte un șoc electric ușor, aveau și ei o manetă dar, aceasta nu oprea șocul electric, așa încât, cățeii din echipa a treia au învățat că orice ar face nu pot controla durerea și au renunțat.

Șocul electric putea fi oprit de cățeii din echipa a doua, de care erau legați, în momentul în care apăsau ei cu nasul pe maneta din dreptul lor.

În a doua etapă, toți câinii, echipa1, echipa 2 și echipa 3,  au fost introduși, într-un fel de cutie care avea două compartimente despărțite de o barieră joasă ce putea fi sărită.

În primul compartiment, din podea, se aplica un șoc electric ușor. Ar fi putut scăpa de acel stimul sărind bariera în celălalt compartiment al cutiei. Echipele 1 și 2 au sărit fără probleme.

Câinii din echipa 3 (în majoritate), care învățaseră în etapa anterioară că nu pot controla durerea, nu au făcut nimic pentru a scăpa, nici când șocul electric a continuat, rămânând întinși pe podea și schelălăind.

Această poveste este una reală și reprezintă un experiment realizat de psihologul american Martin Seligman, ce introduce, încă din anul 1970, termenul de neputință învățată sau neajutorare învățată, care a dus la multe studii ulterioare și la o mai profundă și țintită analiză asupra comportamentului uman pornind de la ipoteza că atunci când înveți în mod dureros că nu ai control, ajungi să nu mai încerci chiar și dacă ai soluții la îndemână.

Există sau nu ieșire din această neputință?

Cu timp acordat în răbdare și conștientizare, cu sprijin și flexibilizare a gândirii și perspectivelor personale, se poate regla și topi această stare de neputință. Nu există un leac magic care să vindece dintr-o dată o puternic înrădăcinată credință a propriei neputințe.

Nu înseamnă că ești slab având această luptă, nu înseamnă că ai eșuat și ți-ai ratat propria viață, înseamnă că mult prea mult timp ai fost singur, fără susținere, fără motivație, fără drept de a avea control și că poți să te ajuți cerând ajutor.

Dar, conștientizarea acestei stări, poate duce la schimbări reale și profunde, în care să poți vedea opțiunile pe care nu le-ai văzut până acum, să înveți să pui valoare pe și în viața ta, să nu mai lași „șocurile electrice” ale trecutului să-ți comande comportamentele și alegerile prezentului și viitorului.

Privește spre tine cu blândețe și dă-ți șansa de a transforma neputința în libertatea de a-ți scrie propria poveste în concordanță cu puterea vie de a fi tu.

Și nu uita, Să ai înțelegere față de neputința omenească, cum spunea părintele Teofil Părăian, știind că a avea milă de ceilalți, înseamnă să ai milă și pentru tine, nu în resemnare, ci în pașii mici, după putință, pe care-i poți face pentru a scăpa de neputință.

Vezi și:

• Postarea psih. Adrianei Ene despre violența domestică.

Susa foto: Facebook / Adriana Ene – Psihoterapeut