Invitatul actualei ediții a rubricii #vinereapentruviață oferă răspunsuri valoroase la întrebări dificile, arătând că provocările vieții pot fi o oportunitate de creștere spirituală.
Părintele Protosinghel Athanasie Ulea îmbină experiența medicală cu cea teologică și duhovnicească: este medic psihiatru și psihoterapeut și îndeplinește funcția de consilier eparhial la Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului.
Interviu de Alexandra Nadane
Sfinția voastră, sunteți cleric și medic psihiatru. Ce sfaturi le-ați da celor care se simt copleșiți de presiunea zilnică și încearcă să găsească sens și echilibru în viața lor?
Există o caricatură comică în care mama și copilul, înfățișați ca doi cartofi care stau acasă, îl văd pe tată venind de la lucru sub forma unui diamant. Iar explicația mamei pentru copil este: „Știi, tati a fost în ultima vreme sub multă presiune.”
Desigur, este o explicație de natură chimică, pentru că atât cartoful, cât și diamantul au în esență o structură de carbon, dar diferența constă în presiunile și temperaturile extreme la care a fost supus carbonul pentru a deveni diamant.
Presiunea cotidiană și metafora diamantului
Așadar, diferența dintre un cartof, un cărbune – ceva comun, puțin valoros – și un diamant stă în presiunea la care a fost expus. Așa este și cu presiunea din viața de zi cu zi. E foarte important ca noi să ne asumăm tot ceea ce trăim, dar în libertate, pentru a ne șlefui viața și a deveni diamante duhovnicești.
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să fiu fiu/fiică a lui Dumnezeu. Asta înseamnă că nu trebuie să fac nimic sub demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Nu trebuie să fiu sclav – nici în raport cu ceilalți, dar nici în raport cu mine însumi. Nu trebuie să-mi spun: „Trebuie să fac asta”, ci: „Vreau să fac asta. Îmi asum acest lucru, pentru că am un motiv bun.”
Responsabilitatea văzută ca libertate
De exemplu, un tată sau o mamă nu ar trebui să spună: „Trebuie să duc copilul la școală” sau „Trebuie să mă ocup de temele copiilor”, ca și cum ar fi o povară. Ci: „Îmi doresc să fac asta, pentru că educația lor este importantă pentru mine, pentru că dezvoltarea lor emoțională este valoroasă pentru mine, pentru că vreau să devină oameni buni – oameni după chipul lui Dumnezeu.”
Când trăiesc ca fiu sau fiică a lui Dumnezeu, viața mea capătă sens. De aceea la fel de important este și să mă abțin de la păcat. Pentru că păcatul nu e doar greșeală, ci lipsă de sens, o formă de inexistență pe care o las să se perpetueze în mine și în viața mea.
De aceea, e esențial să încerc să mă eliberez de păcate și să aleg ceea ce are sens. Și ceea ce Dumnezeu sau Biserica îmi spune, aceea arată sensul veșnic.
Cum transfigurăm presiunea în dezvoltare
Astfel, orice presiune poate deveni o rampă de creștere, o treaptă spre înălțare. Presiunea mormântului poate deveni forța care mă face să descopăr în mine resurse pe care nu știam că le am, să storc din mine ce e mai bun, dar și ca să îndepărtez păcatul, să curăț chipul lui Dumnezeu din mine.
Nu trebuie să fugim de presiune, ci să o asumăm, să o transfigurăm, să căutăm în ea sensul pe care ni-l dă Dumnezeu. De multe ori nu înțelegem imediat de ce îngăduie Dumnezeu anumite lucruri. Dar, după ce trecem prin ele, înțelegem: presiunea aceea ne-a fost necesară pentru a crește, pentru a deveni ceea ce nu puteam deveni altfel.
Destrămarea familiei și provocările adolescenților
Credeți că adolescenții din ziua de astăzi se confruntă cu provocări mai mari decât generațiile anterioare, mai ales în contextul influențelor externe care le pot afecta procesul lor de formare?
Cred cu adevărat că adolescenții de astăzi se confruntă cu provocări mult mai mari decât generațiile anterioare. Aceasta, în primul rând, pentru că familia nu mai există în sensul profund și stabil în care era înțeleasă odinioară. De multe ori, familiile sunt destrămate sau marcate de probleme grave.
Nici măcar mediul social nu mai oferă siguranța pe care omul o avea altădată. Valorile și trăirile care caracterizau majoritatea oamenilor s-au pierdut. Dimpotrivă, astăzi, statul și societatea ajung să promoveze anumite obiceiuri denaturate sau chiar păcate. Vedem drogurile legalizate, vedem comportamente păcătoase normalizate și propuse ca norme de viață.
În trecut, copilul avea o legătură de bază, profundă, cu părinții săi – un atașament esențial. Astăzi, însă, mulți copii sunt dați la creșă de la vârste foarte fragede, chiar de la un an, și sunt crescuți de străini. Nu mai au timp să-și formeze atașamentul natural față de mamă și de tată.
Acest atașament este esențial pentru echilibrul interior al copilului, pentru a ști că este iubit necondiționat, indiferent ce s-ar întâmpla.
Presiunea anturajului
Pe măsură ce crește, adolescentul ajunge să facă parte din diverse grupuri care nu-l iubesc așa cum este, care nu țin cont de unicitatea și profunzimea lui. Atunci, din dorința de a fi acceptat, tinde să se conformeze, să pară „tare”, renunțând la ideile și dorințele personale, renunțând chiar la ceea ce este.
Se adaptează până la dezintegrare – doar ca să fie primit de „peer group”, de grupul de prieteni. Este cu atât mai tragic cu cât această desprindere de mediul familial este firească și necesară, dar ea nu mai duce către o maturizare sănătoasă, ci către o risipire în lume.
În trecut, copilul nu era aruncat într-o lume plină de păcat, droguri, vicii, conexiuni sociale artificiale, dependențe digitale și relații care nu îl prețuiesc, ci îl folosesc. Nu era izolat de iubirea autentică.
După ce trecea de la filiația naturală, trăită în familie, copilul intra sub ocrotirea filiației duhovnicești în Biserică. Se forma în pântecele Bisericii, continuându-și procesul de maturizare și desăvârșire sub călăuzirea unui Părinte duhovnicesc. Așa devenea cu adevărat fiu al lui Dumnezeu.
Tinerii de azi au dificultăți reale în a-și găsi identitatea, scopul, chemarea. În loc să se oglindească în Dumnezeu, se oglindesc în idoli – în modele false care le întunecă drumul și le rătăcesc sufletul. Idolul este, de fapt, o distorsionare a propriei căutări, o reflecție mincinoasă, care îl împiedică pe om să se vadă pe sine în lumina adevărului, în lumina lui Dumnezeu.
Nu există „drog ușor”: afectează formarea creierului
Un cuvânt scurt și despre droguri, în special despre canabis, care este adesea considerat un „drog ușor”. În realitate, el este la fel de periculos ca oricare altă formă de adicție. Tocmai pentru că este perceput ca „mai slab” și acceptabil social, este consumat de copii chiar de la vârste de 10-12 ani, ceea ce este un dezastru.
În perioada adolescenței, creierul este în plină dezvoltare și are nevoie de resurse naturale, sănătoase. Drogurile afectează grav formarea normală a creierului și pot lăsa urme pentru tot restul vieții.
Chiar dacă în unele țări consumul a fost legalizat, canabisul nu ar trebui folosit niciodată înainte de vârsta de 25 de ani și, chiar și după aceea, doar în cazuri medicale foarte grave. Este esențial ca părinții și profesorii să fie vigilenți și să limiteze accesul adolescenților la astfel de substanțe nocive.
Adolescența, pregătire pentru o relație de iubire autentică
În aceeași categorie intră și activitatea sexuală prematură, precum și pornografia. De cele mai multe ori, adolescentul nu caută o relație sexuală, ci acceptare. Și, pentru a o obține, ajunge să-și jertfească puritatea – trupească și sufletească.
Adolescența nu este vârsta relațiilor mature, ci perioada de pregătire pentru ele, după vârsta de 20 de ani. Relațiile sexuale premature, dar mai ales pornografia, afectează grav percepția sănătoasă asupra relațiilor umane.
Ca și drogul, pornografia distorsionează percepția asupra sexualității naturale și a relațiilor emoționale, deteriorează capacitatea de a iubi, de a relaționa firesc, de a construi legături reale, curate, adânci.
Protecția copiilor împotriva acestor activități nocive este esențială pentru dezvoltarea lor armonioasă.
Adolescentul are nevoie de o relație reală cu părinții
Care sunt recomandările pe care le aveți pentru părinți și profesioniștii din domeniul educației în ceea ce privește sprijinirea copiilor și adolescenților în dezvoltarea lor spirituală și psihologică, în contextul unui mediu tot mai tehnologizat?
De multe ori, omul caută sfaturi practice – ce să facă într-o anumită situație, cum să reacționeze într-alta. Există o întreagă literatură de parenting și de pedagogie care îi îndrumă pe părinți sau educatori cum să se comporte în relația cu copiii și adolescenții.
Nu cred că aceste materiale sunt rele în sine, dar de multe ori se pierde din vedere ceea ce este esențial: relația.
Copilul, adolescentul, are în primul rând nevoie de un atașament stabil față de părinte, față de educator. Numai în cadrul unei relații vii și sigure poate el primi cu adevărat ceea ce i se transmite.
Mai mult decât atât, copilul nu se formează doar prin ceea ce i se spune – nici de către mamă sau tată, nici de către profesor, nici măcar de către Biserică –, ci prin ceea ce trăiește împreună cu celălalt. Are nevoie nu de o învățătură sterilă, ci de o viață împărtășită.
Să folosim tehnologia după gândul lui Dumnezeu
De aceea, recomandarea mea – atât pentru părinți, cât și pentru educatori – este să fie cu adevărat ceea ce trebuie să fie: să reflecte în ei înșiși prezența lui Dumnezeu. Cu cât mama sau tata se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât vor putea fi mai de folos copiilor lor.
În contextul actual, marcat de tehnologie avansată și de dezvoltarea rapidă a inteligenței artificiale, apare un pericol real: dezumanizarea. Oamenii nu mai au relații personale autentice, ci trăiesc tot mai mult în medii virtuale, în conexiuni impersonale.
AI-ul poate răspunde uneori la întrebări duhovnicești sau teologice mai bine decât mulți dintre noi – dar nu poate înlocui comuniunea vie, privirea, atingerea, prezența.
Nu trebuie să ne speriem de tehnologie, dar trebuie să o folosim cu discernământ, în gândul lui Dumnezeu. Cu cât se dezvoltă mai mult mediul virtual, cu atât devine mai clar cât de important este trupul nostru, relația noastră trupească – nu în sens sexual, ci în sensul profund al apropierii, al prezenței personale. Nimic nu poate înlocui prezența vie dintre două persoane.
Proximitatea fizică cimentează relațiile
Există numeroase studii – și sociologice, și neurobiologice – care arată că omul trăiește diferit o relație atunci când celălalt este în raza sa fizică, în cercul apropierii directe (în raza unei mâini întinse), față de relațiile la distanță.
De aceea, trupul, apropierea, atingerea, prezența contează. Numai atunci când sunt aproape de celălalt pot intra în atenția lui, pot crea o legătură vie care îl influențează.
Așa cum, pentru a transmite curent, e nevoie mai întâi de un cablu conectat între două puncte, tot așa, pentru a transmite harul, trebuie să existe o conexiune vie, o relație reală. Numai prin această legătură putem transmite nu o simplă cunoaștere teoretică, ci înțelepciunea de viață pe care am primit-o și noi, la rândul nostru, de la Dumnezeu.
Putem ajuta oamenii doar dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeu
Cum ar putea sprijini cei din jur mamele care în perioada sarcinii se confruntă cu stări de anxietate sau dezechilibre emoționale?
Mântuitorul ne-a spus că viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu. Și, de fapt, îi putem ajuta cu adevărat pe cei din jur doar atunci când trăim această cunoaștere – nu doar o cunoaștere teoretică, intelectuală, ci una existențială, care se reflectă în viața noastră.
Nu este vorba de o „ultra-ortodoxie” declarativă, ci de o trăire autentică a lui Dumnezeu în propriul trup, în propria viață. Când Îl cunoaștem astfel pe Dumnezeu și trăim iubirea Lui, atunci putem deveni purtători ai acestei iubiri și pentru ceilalți.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu se manifestă și în științele acestei lumi, pentru că tot ceea ce există este logos, este rațiune – expresie a Rațiunii dumnezeiești. Și atunci, este important să recunoaștem și realitățile omenești care țin de trup și de suflet, precum dezechilibrele emoționale prin care trec femeile în timpul sarcinii, la naștere și în perioada de după.
Taina zămislirii, chemare la jertfă
Femeia este chemată să primească în trupul ei o altă persoană. Această taină a zămislirii și a purtării în pântece este nu doar o lucrare biologică, ci și una sufletească, existențială.
Trupul femeii, dar mai ales sufletul și mintea ei, trebuie să se reconfigureze pentru a-i face loc acestei noi vieți. Din punct de vedere chimic și neurobiologic, fiecare sarcină își lasă o amprentă permanentă asupra creierului și ființei femeii. Sarcina o transformă. Nașterea o aduce la limitele ei.
Iar această transformare este o chemare la jertfă, la iubire deplină, asemenea iubirii lui Dumnezeu, Care Se dăruiește cu totul. Femeia se dăruiește trup și suflet copilului ei, care este total dependent de ea în primele luni și ani.
Femeia care naște are nevoie de sprijin
Având în față această uriașă responsabilitate, nu este de mirare că peste 75% dintre femei experimentează așa-numitul „baby blues” – stări de dezechilibru emoțional după naștere. Până la 15% pot dezvolta depresii, uneori severe.
Unele trec prin episoade maniacale sau bipolare, iar un procent mai mic ajung chiar la psihoze postnatale. Aceste manifestări nu sunt semne de „nebunie”, ci indică o nevoie profundă de sprijin, de înțelegere, de grijă atentă.
Bărbatul, chemat să creeze un mediu protector
Din această perspectivă trebuie înțelese și tradițiile Bisericii, cum ar fi recomandarea ca femeia să nu intre în biserică timp de 40 de zile după naștere.
Nu este o „interdicție”, ci o binecuvântare – o perioadă de retragere, de protecție, în care mama este chemată să se dedice exclusiv copilului. Dacă femeia este lumea în care copilul se naște, atunci bărbatul trebuie să creeze universul în care această lume să poată exista în pace, liniște și ocrotire.
Această perioadă – nu doar cele 40 de zile, ci întregul interval al sarcinii, al alăptării și al primilor ani – este crucială pentru echilibrul emoțional al mamei și, implicit, pentru dezvoltarea copilului. Cei din jur trebuie să înțeleagă importanța acestui timp și să-i ofere femeii cele mai bune condiții pentru a se putea dărui cu adevărat.
Limitele, depășite prin asumarea lor
În același timp, femeia se confruntă cu o realitate dureroasă: vrea să fie o mamă ideală, să-i ofere copilului tot ce e mai bun. Mai ales dacă ea însăși poartă răni din copilărie, nu vrea să repete greșelile părinților ei. Dar, inevitabil, ajunge uneori la capătul puterilor.
Copilul, care este uneori ca un mic tiran în nevoile lui, o epuizează. Și, deși mama și-ar da viața pentru copilul ei, poate avea momente în care simte că nu mai poate, poate simți impulsuri de respingere, de furie, de disperare. Aceste trăiri nu trebuie patologizate imediat, ci înțelese ca reacții firești ale unui om adus la limită.
Dumnezeu ne aduce adesea la limitele noastre nu ca să ne zdrobească, ci ca să le depășim. Mama este chemată să recunoască aceste limite, să accepte că nu are, din sine, iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu, și să pună toate neputințele ei în mâinile Lui.
Prin părinți lucrează Tatăl
Acest aspect este ușurat și prin rânduielile bisericești. Prin Botez, copilul nu mai este doar copilul părinților săi, ci este mai ales copilul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl adevărat, iar Biserica este Mama care îl naște spre viața veșnică.
De aceea, părinții trebuie să aibă smerenia de a înțelege că nu sunt decât părinți împrumutați pentru o vreme – vase prin care lucrează Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să se dăruiască întru totul copilului, ci că trebuie să se roage neîncetat ca Dumnezeu să desăvârșească ceea ce ei nu pot împlini ca oameni. Numai împreună cu Dumnezeu, jertfa lor capătă sens și rodire veșnică.
Legătura suflet-trup
Cum ar putea să navigheze omul modern prin provocările vieții sociale și să-și păstreze sănătatea psihică și credința?
Aparent paradoxal, sănătatea noastră psihică și credința sunt în strânsă legătură cu trupul. De aceea este esențial să fim atenți la trupul nostru și să-l tratăm cu adevărat ca pe un templu al lui Dumnezeu.
Să fim în primul rând conștienți de ceea ce mâncăm, iar hrana să fie una sănătoasă; masa să fie un ritual, nu o simplă funcție biologică.
În mănăstirile cu tradiție, mai ales la Sfântul Munte Athos, dar și în alte locuri, masa este în legătură profundă cu viața liturgică: trapeza se află în prelungirea bisericii, iar călugării intră la masă direct după rugăciune. E o continuare firească a hranei duhovnicești prin hrana trupească.
Masa în familie, un ritual important
Masa trebuie să fie un ritual: să înceapă și să se încheie cu rugăciune, ca un act de mulțumire adus lui Dumnezeu și de recunoaștere a hranei adevărate, care este El.
Să mâncăm în liniște, fără discuții despre probleme sau tensiuni familiale. Masa trebuie să fie un timp al păcii, al liniștirii. Nu mai spun că nu trebuie să existe loc pentru telefon, televizor sau laptop în timpul mesei.
Ideal ar fi ca toți membrii familiei să fie împreună cel puțin la cină, să guste hrana, să-i simtă textura, să se bucure de ea, să simtă plăcerea pe care Dumnezeu a îngăduit-o.
Toate mirodeniile – sarea, piperul, condimentele – nu doar dau gust mâncării, ci au și roluri importante: efecte antiparazitare, întărirea imunității, dar și o savoare care aduce bucurie. Ele sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru desfătarea și întărirea atât a trupului, cât și a sufletului. De aceea să fim atenți la ce mâncăm.
Mișcarea fizică vindecă și sufletul
În al doilea rând, să fim atenți și la situarea noastră și la mișcare. Mișcarea nu este doar benefică trupului, ci vindecă și sufletul. Gândiți-vă cât de importante sunt metaniile pe care le facem înaintea rugăciunii: ele ne pun într-o stare de trezvie.
Contracția mușchilor mari, mai ales ai picioarelor, trimite semnale către creier, stimulează secreția unor hormoni care sprijină buna funcționare mentală. Când ne mișcăm, trupul și creierul înțeleg că suntem activi pentru un scop: dacă ne mișcăm, înseamnă că ne mișcăm pentru un motiv bun și trebuie să fim atenți la beneficiile pe care noi le-am putea avea.
Pe de altă parte, dacă ne mișcăm, înseamnă că s-ar putea să apară și pericole pe cale și atunci suntem într-o stare de alertă și cresc atenția, vigilența. Tocmai de aceea, metaniile nu sunt simple exerciții fizice, ci pregătiri pentru lucrarea duhovnicească, care ne ajută să fim mai conștienți de realitatea prezenței lui Dumnezeu.
Sfaturi duhovnicești
Și poziția trupului contează: cum stăm în fața icoanei, cum și unde stăm în biserică, cât de prezenți suntem cu trupul și cu inima acolo. Să nu treacă zi fără să intrăm în biserică, mai ales dacă avem una aproape.
Sunt oameni care se împărtășesc de 3–4 ori pe săptămână și, chiar dacă nu devin sfinți peste noapte, viața lor se transformă: se schimbă calitatea trăirii, se luminează sufletul.
De asemenea, e bine ca în timpul zilei să ne luăm mici pauze. Cel puțin o dată pe oră, sau măcar de câteva ori pe zi, să luăm șiragul metanierului și să rostim rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” sau „miluiește-ne”, mai ales când ne rugăm și pentru alții.
Să spunem această rugăciune de 33 de ori – durează doar un minut. E o pauză de la cele lumești care ne încarcă cu cele duhovnicești.
Desigur, se pot adăuga multe alte exemple, dar cred că rolul mâncării și al mișcării, atât în viața trupească, cât mai ales în cea duhovnicească, este esențial pentru sănătatea noastră psihologică și sufletească.
Când Îl avem pe Dumnezeu în centrul vieții și ne ghidăm după ceea ce spune El, după ceea ce învață Biserica, viața noastră capătă direcție și sens.
Protos. Athanasie Ulea este originar din Bacău. A urmat Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, apoi Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și farmacie „Carol Davila”, București.
În perioada 2012 – 2019 a lucrat ca medic la Clinica de Psihiatrie, Psihoterapie și Psihosomatică a spitalului „HELIOS Vogtland-Klinikum Plauen”.
Sursa foto: Arhiva personală (deschidere articol)
