Cunoscută și sub numele de „Biblia de la București” sau „Biblia lui Șerban Cantacuzino”, Biblia din 1688 reprezintă prima ediție integrală în limba română a textului Sfintei Scripturi. Bazându-se pe traducerile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la rândul său, un punct de referință pentru toate traducerile textului sacru care se vor realiza de acum înainte. Mai mult, va contribui la cristalizarea limbii române literare în toate provinciile românești, fiind considerată ca o expresie a unității românilor de pretutindeni.
Prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română a apărut ca un rod al preocupărilor constante ale domnitorilor, ierarhilor și cărturarilor români de a avea Cuvântul lui Dumnezeu în limba vorbită de către credincioși. Nevoia acută de a traduce Scriptura în limba română era motivată, de altfel, de situația specială în care se aflau creștinii ortodocși din Țările Române, în comparație cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se folosea limba slavonă (mai târziu și limba greacă), iar oamenii de rând, care participau la slujbele bisericești, necunoscând decât limba română, nu în înțelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au început de timpuriu să fie preocupați de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave sau grecii au făcut aceasta mult mai târziu (de pildă, în limba greacă modernă, Biblia a fost tradusă abia în secolul XIX, fiind tipărită în 1840, iar în rusă s-a realizat această lucrare în 1876).
Traduceri sporadice, anterioare
Cele mai vechi traduceri de texte sfinte în limba poporului, datorate unor ostenitori anonimi, datează din secolele XV-XVI. Ele conțin, în special, Psaltirea și fragmente din Noul Testament: Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană. Cel mai vechi text tipărit în limba română este Evangheliarul slavo-român al lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Acesta a fost urmat de tipăriturile diaconului Coresi și ale preoților din Șcheii Brașovului, care au dat la lumină, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Tetraevanghelul (1561), Apostolul (1564), Psaltirea (1570), Evanghelia cu învățături (1581). La Alba Iulia, mitropolitul Simion Ștefan al Ardealului va tipări, în 1648, Noul Testament de la Bălgrad, iar în 1651, Psaltirea. Cu puțin timp înaintea apariției Bibliei lui Șerban Cantacuzino, la București se vor tipări, în timpul mitropolitului Teodosie (1668-1672; 1679-1708), Evanghelia (1682) și Apostolul (1683).
„Dumnezeiasca Scriptură s-au tălmăcit spre înțeleagerea limbii rumânești”
Tipărirea Bibliei de la București s-a realizat în timpul domnitorilor Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credință și cultură. Pregătirile pentru editare au început în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare și alcătuirea grupului de cărturari însărcinați cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei Grecești din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Școlii Grecești din București) și frații Radu și Șerban Greceanu. Corectura textului a fost încredințată fostului episcop de Huși, Mitrofan. Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 și s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.
Biblia de la București reprezintă o operă de mari proporții pentru vremea în care a fost tipărită: are 944 de pagini, format mare. Textul este imprimat cu litere mici, chirilice, dispus pe două coloane, cu excepția celor două prefețe unde există o singură coloană. Scrierea folosind caractere chirilice era un lucru obișnuit pentru acea vreme; ea se va menține până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când va fi înlocuită cu alfabetul latin.
Pagina de titlu oferă informații referitoare la cei care au contribuit la apariția lucrării, dar și la scopul pentru care s-a tipărit: „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi și ale cei noao leage toate care s-au tălmăcit dupre limba elinască spre înțeleagerea limbii rumânești, cu porunca prebunului creștin și luminatului domn Ioan Șărban Cantacozino Basarabă Voievod și cu îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul, marele logofăt nepot de sor al Măriei Sale, carele, după prestăvirea acestui mai suspomenit domnu, Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Țări Rumânești, pre dumnealui l-au coronat cu domnia și stăpânirea a toată Țara Ungrovlahiei. Și întru zilele Măriei Sale
s-au săvârșit acest Dumnezăiesc lucru. Carele și toată cheltuiala cea de săvârșit o au rădicat. Tipăritu-s-au întâiu în scaunul Mitropoliei Bucureștilor în vremea păstoriei Preasfințitului părinte Chir Theodosie mitropolitul țării și exarhu laturilor și pentru cea de obște priință s-au dăruit neamului rumânesc, la anul de la facerea lumii, 7197, iară de la spăsenia lumii, 1688, în luna lui noiembri în 10 zile”.
Pe versoul paginii de titlu este stema lui Șerban Cantacuzino, însoțită de opt stihuri dedicate domnitorului de către logofătul Radu Greceanu.
Biblia de la București a contribuit la formarea limbii române
Cea dintâi prefață, semnată de Șerban Cantacuzino, este dedicată „celor care se află lăcuitori supt stăpânirea noastră, presfințitului mitropolit Chir Theodosie, iubitorilor de Dumnezău episcopi, preacuveoșilor egumeni, smeriților preoți, blagorodnicilor boiari și tuturor celoralalți, pravoslavnicilor creștini”. Cea de-a doua prefață este semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului, și este închinată domnitorului Șerban Cantacuzino.
Biblia de la București a devenit punct de referință pentru toate traducerile textului Sfintei Scripturi care i-au urmat: Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Petersburg (1819), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia de la Sibiu (1856-1858) etc.
Biblia din 1688 conține, în afara cărților canonice, și o carte apocrifă: „A lui Iosip la Macavei carte, adecă despre singurul țiitoriul gând”. Este vorba de lucrarea „Despre rațiunea dominantă” atribuită lui Iosif Falviu, tradusă în românește de Nicolae Milescu. Aceasta este prima lucrare de filozofie tradusă în limba română.
Importanța Bibliei de la 1688, dincolo de aceea esențială de a pune la dispoziția românilor textul integral al Sfintei Scripturi, constă și în faptul că, circulând în toate provinciile românești, a contribuit la formarea limbii literare și, totodată, la menținerea unității de limbă.
Ediția jubiliară din 1988
La împlinirea a 300 de ani de la apariție, Biblia lui Șerban a fost retipărită, ca ediție jubiliară, în facsimil și transcriere la Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Inițiativa a aparținut patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) și a fost dusă la bun sfârșit de patriarhul Teoctist (1986-2007). Comisia de specialiști căreia i s-a încredințat această lucrare a fost coordonată de acad. Ioan C. Chițimia († 1989). Ediția jubiliară a fost lansată atât la București, cât și la Geneva, Viena și Tesalonic.
Cu prilejul apariței ediției jubiliare, patriarhul Teoctist sublinia în Prefața lucrării: „anul 1988 este pentru ierarhii, slujitorii și dreptmăritorii creștini, de pe toate plaiurile românești, prilej de omagiere a tuturor celor ce au contribuit la apariția Bibliei de la București. Și cel mai ales omagiu pe care îl putem aduce acestor vrednici înaintași este reeditarea științifică a acestei Biblii, oferind cititorilor de azi textul de la 1688 – în facsimil -, precum și transcrierea acestuia în alfabet latin, pentru ca astfel să se poată constata caracterul ei de document de consolidare a limbii românești, și, totodată, pentru ca acesta – textul de la 1688 – să poată fi pus la îndemâna cercetătorilor, spre a-l studia sub felurite aspecte. Reeditarea de acum a Bibliei de la Bu-curești este un act de restituire integrală a unui document al dăinuirii și îndreptățirii noastre istorice, către urmașii legitimi ai înaintașilor care i-au asigurat o intrare triumfală în istoria culturii noastre naționale”. O nouă ediție a văzut lumina tiparului în 1997.
Călătorie prin limba română de acum trei secole
Cu toate că s-au scurs 320 de ani de la tipărirea Bibliei lui Șerban Cantacuzino, limba română folosită atunci poate fi citită și astăzi cu multă ușurință. Ilustrăm mai jos prin câteva texte:
„Domnul paște-mă și nemica nu-m va lipsi; la locul otăvii, acolo m-au sălășluit. Pre apă de răpaos mă hrăni pre mine, sufletul mieu întoarse. Povețuitu-m-au pre cărările direptății, pentru numele Lui. Că, de voiu și mearge în mijlocul umbrei morții, nu mă voiu teame de reale, căci Tu cu mine ești. Toiagul Tău și varga Ta, aceasta m-au mângâiat. Gătit-ai înaintea mea masă den preajma celor ce mă necăjesc. Muiași cu untdelemn capul mieu, și păharul Tău îmbătând ca un prea tare. Și mila Ta mă va goni toate zilele vieții meale. Și a lăcui eu în casa Domnului la îndelungare de zile”. (Psalmul 22)
Fericirile
„Și văzând gloatele (Iisus) să sui în măgură; și șăzând El, veniră cătră El ucenicii Lui. Și deșchizând rostul Său, învăța pre ei, zicând:
„Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora iaste împărăția ceriurilor! Fericiți ceia ce plângu, că aceia să vor mângâia!
Fericiți cei blânzi, că aceia să vor mângâia!
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul!
Fericiți ceia ce flămânzesc și însetoșază direptatea, că aceia să vor sătura! Fericiți cei milostivi, că aceia să vor milui!
Fericiți cei curați la inemă, că ei vor vedea pre Dumnezău! Fericiți cei de pace făcători, că aceia fii lui Dumnezeău să vor chema!
Fericiți cei goniți pentru direptate, că acelora iaste împărăția ceriurilor!
Fericiți veț fi când vor ocărî pre voi și vă vor goni și vor zice tot răul graiu asupra voastră, mințind pentru Mine!
Bucurați-vă și vă veseliț, că plata voastră multă e în ceriuri, că așa au gonit pre prorocii mai nainte de voi!” (Matei 5, 1-12)
Imnul dragostei
De voiu grăi cu limbile oamenilor și cu ale îngerilor, și dragoste nu am, făcutu-m-am aramă răsunând au tâmpănă băcăind. Și de voiu avea prorocie și voiu ști tainile toate și toată înțeleagerea, și de voiu avea toată credința, cât măguri a muta, iară dragoste să n-aib, nemică nu sânt. Și de voiu da toată averea mea, și de voiu da trupul mieu ca să mă arzu, și dragoste nu am, nemică nu-m folosescu. Dragostea mult îngăduiaște, îmbunează, dragostea nu râvneaște, dragostea nu să semețeaște, nu să făleaște, nu face grozăvie, nu cearcă ale ei, nu să mânie, nu gândeaște răul. Nu să bucură pre nedireptate, ce împreună să bucură cu adevărul. Toate le priimeaște, toate le creade, toate le nădejduiaște, toate le rabdă. Dragostea niciodinioară nu scade (Poslanie cătră Corintheani, 13, 1-8).
Primele traduceri ale Bibliei
Autorii Sfintei Scripturi au scris în ebraică, aramaică și greacă. Condițiile istorice au făcut ca, în timp, să se ajungă la traducerea Bibliei și în alte limbi, pentru a fi cât mai bine înțeleasă de credincioșii popoarelor evanghelizate.
În secolul al II-lea apar traducerile în limba latină ale Bibliei, limba oficială a Imperiulu Roman: Itala și Vulgata, cea din urmă datorându-se Fericitului Ieronim, devenită Biblia oficială a creștinătății latine.
În secolele IV, episcopul Ulfila al goților traduce Sfânta Scriptură în limba acestora. La sfârșitul secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană. Grație Sfinților Chiril și Metodie, apostolii slavilor, în secolul al IX-lea textul sacru devine accesibil popoarelor slave.
După schisma din 1054, creștinii din Apus vor evolua pe coordonate din ce în ce mai diferite față de creștinii din Răsărit. Una dintre diferențe o va reprezenta și atitudinea față de textul Scripturii: în vreme ce pentru răsăriteni traducerile în alte limbi decât ebraica, latina sau greaca nu constituiau nici o problemă, creștinii apuseni nu vor agrea un astfel de demers. Secole de-a rândul, Biserica apuseană va critica aspru orice încercare de a traduce Biblia în altă limbă decât latina: singura versiune oficială era Vulgata Fericitului Ieronim. Cu toate acestea, nu au lipsit astfel de inițiative.
În anul 758 apare o Biblie în limba germană veche, tradusă de un anume Matei. Prima traducere în limba franceză apare în jurul anului 1170, susținută financiar de un negustor din Lyon, Peter Waldo. În limba engleză, Biblia a fost tradusă integral de John Wycliffe († 1384).
În 1522, Martin Luther traduce Noul Testament în limba germană, iar în 1532 tot el publică versiunea integrală a Sfintei Scripturi. Un moment important pentru lumea anglofonă l-a reprezentat apariția Bibliei de la Geneva, în 1560. Traducerea s-a datorat numeroasei comunități de anglicani stabiliți la Geneva, în urma persecuției reginei Maria Tudor (1553-1558). Lucrarea a fost recunoscută pe întreg teritoriul Marii Britanii și în Scoția, fiind adoptată și de misionarii din Lumea Nouă. Totuși, varianta oficială pentru limba engleză va deveni, pentru mult timp, versiunea elaborată în timpul regelui James I al Angliei (†1625) de un grup de învățați, care au lucrat timp de zece ani, dând naștere Bibliei, cunoscută sub numele de The King James Version.
Cartea cărților
Cuvântul folosit în mod frecvent pentru a desemna cartea sfântă a creștinilor este forma de plural a termenului grec „biblion” – „carte”. Cuvântul grecesc, la rândul său, are la origine un toponim fenician: „Byblos”. Este vorba de orașul fenician (astăzi Jubayl din Liban), important port și centru comercial în Antichitate. Pe aici se făcea comerț cu Egiptul de unde se importa materialul folosit pe atunci la scris, papirusul. Din Byblos, papirusul ajungea apoi în lumea greacă. Astfel, numele orașului a devenit foarte curând substantiv comun în limba greacă, însemnând „carte”.
Biblia nu este o singură carte, cum am fi tentați să o socotim la o simplă vedere, ci o colecție de cărți care au fost scrise într-un interval de aproximativ 1600 de ani. Însă, în ciuda diversității de conținut (unele cărți sunt istorice, altele profetice, altele poetice etc.) și a distanțelor în timp în care acestea au fost scrise, Biblia este unitară, în sensul că de la un capăt la altul prezintă istoria întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, toți autorii redactându-și scrierile sub înrâurirea Duhului Sfânt.
O altă denumire a Bibliei este cea de „Sfânta Scriptură”, expresie întâlnită în Noul Testament (2 Timotei 3, 15). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 10 februarie 2019, semnat de pr. Bogdan Dedu)
