În ziua de 14 septembrie 2014, când întreaga creștinătate prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci, dreptmăritorii creștini din comuna bihoreană Lazuri de Beiuș au avut parte de alese momente de înălțare sufletească, bucurându-se de prezența în mijlocul lor a Chiriarhului Oradiei, Preasfințitul Părinte Sofronie, care a binecuvântat lucrările de restaurare efectuate la străvechea biserică de lemn a parohiei, monument istoric, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh și a săvârșit Sfânta Liturghie arhierească în noua biserică de zid, ce are ca hram tot praznicul Rusaliilor, a precizat Pr. Cristian Rus.
După citirea pericopei evanghelice de la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Ierarhul Oradiei a rostit un bogat cuvânt de învățătură în care a arătat importanța și măreția praznicului Înălțării Sfintei Cruci, subliniind legătură dintre răstignirea și moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos și Învierea Sa din morți: „Ziua de astăzi, paisprezece septembrie, praznicul Înălțării Sfintei Cruci, este zi de mare sărbătoare în Biserica Ortodoxă, pretutindeni în lume. În anul acesta, 2014, rânduiala dumnezeiască a făcut ca sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci să fie într-o zi de Duminică, Ziua Domnului, ziua în care Biserica întreagă serbează, ca în fiecare Duminică, Învierea Domnului. Avem, prin urmare, astăzi, îndoit praznic și, totodată, avem în atenția noastră duhovnicească, a credinței noastre, atât Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, cât și Învierea Sa.”
„Într-adevăr, cele două evenimente mântuitoare sunt strâns legate și, așa cum nu putem vorbi despre Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, fără să vărbim și despre Învierea Sa, tot așa, nici despre Învierea Sa din morți, a treia zi, nu putem vorbi despărțind-o de Răstignire.”
„Înfricoșătoare pedeapsă era în vechime răstignirea pe cruce. Înfricoșătoare este pentru noi și astăzi, cu atât mai mult cu cât aflăm și vedem, prin mijloacele moderne de comunicare în masă, cum frați ai noștri creștini sunt și în zilele noastre răstigniți pentru credința lor în Hristos Domnul, pentru că refuză să se lepede de credința în Domnul nostru Iisus Hristos, ca să devină altceva, respectiv musulmani. De la Mântuitorul Iisus Hristos, însă, răstignirea pe cruce nu mai înseamnă doar moarte, ci înseamnă moarte și înviere, căci El, Mântuitorul, este Cel dintâi născut din morți, fiind începutul tuturor, în toate, cum Îl mărturisește Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, înaintemergător al nostru în înviere, pentru că El, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost răstignit pe Cruce și a înviat, a deschis cale oricărui om spre înviere. De aceea, de la El începând, toți care aveau să moară răstigniți pe cruce cu credința în Fiul lui Dumnezeu întrupat, și care mor și în zilele noastre cu această credință, mureau și mor cu nădejdea în înviere, devenind, astfel, martiri ai Bisericii, care se roagă, în veșnicie, pentru mântuirea oamenilor, la Tronul Mielului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”, a precizat Chiriarhul.
„Dacă omul a rupt legătura cu Dumnezeu, prin neascultarea poruncii dumnezeiești și, astfel, s-a rupt de comuniunea de dragoste cu Dumnezeu, și este vorba de primii oameni, Adam și Eva, această comuniune de dragoste trebuia refăcută, dar nu oricum și nu într-un mod exterior, așa cum s-a întâmplat în istoria umanității, fie că ne gândim la istoria ei culturală, și în special la istoria religioasă a omenirii, fie că ne gândim chiar la poporul cel ales, care a primit Legea.”
„Împăcare exterioară cu Dumnezeu încercau să aducă toate religiile până la Creștinism, ce trebuia să se facă, împăcarea, prin ispășirea păcatelor. Pentru dobândirea iertării de păcate, de către Dumnezeu dăruită, oamenii au simțit, dintotdeauna, că trebuie să aducă o jertfă, să facă un sacrificiu, și de aceea, în toate religiile, în centrul împăcării cu divinitatea stătea jertfa, care era și sângeroasă, iar în unele religii păgâne, cum s-a întâmplat la unele popoare precolumbiene, existau cazuri unde erau jertfiți oameni, sau în Babilon, unde era temutul zeu Moloh, căruia i se aduceau jertfă copii. Așadar au fost și oameni sacrificați în vederea împăcării cu Dumnezeu.”
„Și în Sfânta Scriptura a Vechiului Testament apar sacrificii umane, dar ca preînchipuire a jertfej Fiului lui Dumnezeu înomenit, Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii. O primă jertfă umană, accidental apărută, și nu ca împăcare cu Dumnezeu, este cea a lui Abel, ucis de fratele său Cain. Ambii au adus jertfă înaintea lui Dumnezeu, pentru împăcare, jerfa lui Abel fiind bine primită, iar cea a lui Cain nu, pentru că nu era adusă cu inimă curată. Din gelozie, apoi, fratele său Cain îl omoară pe Abel, nu ca să aducă jertfă, dar, cu toate acestea, inconștient, îl jertfește pe Abel, își omoară fratele. Sângele lui Abel, sângele dreptului, este nimic altceva decât o prefigurare a morții pe Cruce a Mielului lui Dumnezeu.”
„Apoi, contrariantă pare jertfa pe care este chemat să o aducă Avraam, care îl primește pe Dumnezeu sub chipul celor trei îngeri, arătarea Preasfintei Treimi la stejarul din Mamvri, și care, împreună cu soția sa Sara, care nu puteau avea copii, la bătrânețe fiind, Îl primesc pe Dumnezeu, primesc făgăduință că vor avea copii și, într-adevăr, li se naște un fiu Isaac, al doilea patriarh biblic, pe care Avraam este chemat să îl jertfească și pe care îl duce să îl sacrifice pe o stâncă. Această stâncă, potrivit tradiției rabinice, este stânca din Ierusalim, de pe muntele Sionului, unde astăzi se înalță Domul stâncii, ce este un loc de închinare al islamului, ridicat peste stânca ce odinioară făcea parte din Templul lui Solomon, și unde Avraam a fost chemat să-l jertfească, pe acea stâncă, pe acel altar de jertfă, pe Fiul său Isaac. Nu se întâmplă așa pentru că Dumnezeu îl trimite pe îngerul Său să îl oprească pe Avraam și îi descoperă într-o tufă un berbecuț cu coarnele încolăcite în crengi, fiind îndemnat să sacrifice acel berbec în locul fiului său.”
„Doar dacă am fi atât de învârtoșați cu inima și molipsiți de răutatea din lume și de filosofiile mincinoase, multe dintre ele chiar religioase, nu am vedea că în sacrificiul lui Avraam Dumnezeu vrea, de fapt, nu să Se descopere ca un Dumnezeu răzbunător, ci să arate ce urma să facă El Însuși pentru noi, oamenii. Avraam nu putea să înțeleagă de ce pe copilul pe care l-a dobândit la bătrânețe trebuia să îl sacrifice, să îl jertfească lui Dumnezeu și, totuși, nu stă nici o clipă pe gânduri, deși îndurerat, cu inima sfâșiată, știind că este poruncă de la Dumnezeu, este gata să își sacrifice fiul, pentru că o putere mai mare decât el îl stăpânea, puterea lui Dumnezeu, aceeași putere ce îl oprește de la înfigerea cuțitului în mielul Isaac și îi arată un alt miel, un berbec tânăr, ca să îl sacrifice.”
„Puterea lui Dumnezeu este cea care ne descoperă și nouă, celor care credem, că în sacrificiul lui Avraam se ascunde sacrificiul lui Dumnezeu. Cum să nu sufere tatăl când își dă fiul spre jertfă. Dumnezeu-Tatăl Însuși, atunci când L-a dăruit pe Fiul Său, a știut că doar cu sacrificiu, doar prin moarte poate să fie învinsă moartea. Astfel, împăcările cu Dumnezeu prezente în toate religiile, jertfele iudeilor de boi, de viței, de țapi, de miei, de iezi, de berbeci, toate jertfele cu vărsare de sânge și, apoi, jertfele și ofrandele tuturor religiilor sunt doar împăcări exterioare. Trebuia, însă, o împăcare dinlăuntru a omului cu Dumnezeu, de aceea Dumnezeu, potrivit sfatului mai înainte de veci al Preasfintei Treimi, pentru că Dumnezeu știa că, deși l-a chemat pe Adam liber, acesta va cădea în păcat, ca Tatăl să Îl trimită pe Fiul în lume să Se facă Om, Adam Cel Nou, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a fi El Mielul de jertfă, sacrificat sângeros pe altar pentru împăcarea din interior a omului, din adâncul firii omenești, prin moartea pentru păcatele noastre a Celui fără de păcat, El făcându-Se întru toate asemenea nouă afară de păcat, prin jertfirea pe altarul de jertfă de pe Golgota.”
„Jertfa de pe muntele Moria, unde Avraam a fost chemat să îl jertfească pe fiul său Isaac este prefigurare, deci, a jertfei de pe Golgota, unde, potrivit tradiției vechi din Biserică, este îngropat Adam. Muntele Golgota sau Dealul Căpățânii, cum se numește în traducere, pentru că acolo este căpățâna lui Adam. Iată pentru ce în icoanele cu Răstignirea, sub Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, ridicată pe o moviliță se vede un craniu, craniul lui Adam. Pe Golgota s-a ridicat altarul de jertfă, nu o piatră pe care să fie jertfit un miel obișnuit, ci altar de jertfă în formă de cruce, Crucea Domnului, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit. Sfânta Cruce este, deci, altarul pe care a fost jertfit Mielul lui Dumnezeu, pe care Și-a întins mâinile ca să fie răstignite și în această întindere a mâinilor să cuprindă în îmbrățișare iubitoare lumea întreagă.”
„Mântuitorul Iisus Hristos pe toți oamenii îi vrea și pe toți îi cheamă, dar nu toți cred în El. Cei care credem în El, însă, avem și nădejde la mântuire, căci așa cum El a înviat, vom învia și noi, și credem și ne străduim, pe parcursul întregii vieți, să ajungem să ne bucurăm de roadele Învierii Sale. Roade care, însă, nu vin din afară, ci dinlăuntrul firii noastre omenești și, așa cum El a trecut prin jertfa de pe Cruce, prin moarte spre Înviere, și noi trebuie, în viața noastră, să trecem prin cruce, prin sacrificiu, ca să ajungem să fim împreună cu El, în Împărăția cerurilor.”
„Unii dintre oameni sunt binecuvântați de Dumnezeu să își verse sângele pentru credința în Hristos, aceștia sunt martirii Bisericii, de la cei din vechime, până la cei apropiați de noi, cum a fost Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu ginerele său, Ianache Văcărescu, care au ales mai bine să moară, tăindu-li-se capetele, decât să își piardă credința, să se lepede de Hristos, și până la martirii zilelor noastre, frații noștri creștin-ortodocși care sunt omorâți și răstigniți în Siria sau în Irak pentru că nu vor să renunțe la credința lor în Domnul nostru Iisus Hristos. Alți oameni, cea mai mare parte, majoritatea dintre noi, suntem chemați să ne răstignim continuu în viața noastră egoismul, patimile, să ne ducem fiecare crucea sa, care sunt suferințele, necazurile, încercările prin care trecem, pe care le simțim în mod dureros, deoarece încă suntem oameni egoiști și atunci când suferim și ni se face nedreptate simțim ca pe ceva împotriva vieții noastre, deși, prin toate prigonirile, prin toate încercările, prin toate nedreptățile și defăimările nu facem altceva decât să răstignim patimile egoiste din noi, pentru ca să moară omul cel vechi al păcatului, Adam cel vechi și neascultător, și să învie în noi, odată cu moartea păcatului, Adam cel nou, omul cel nou după chipul lui Hristos, Mântuitorul nostru.”
În cadrul slujbei, Preasfințitul Părinte Sofronie a hirotonit pe diaconul Bogdan Florian Durgheu în treapta preoției pe seama bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din parohia Șușturogiu, Protopopiatul Oradea. Noul preot a primit și hirotesia de duhovnic. De asemenea, părintele paroh Ionel Cosmin Popa a fost hirotesit iconom-stavrofor, pentru rodnica activitate pastoral-misionară și administrativ-gospodărească desfășurată în parohie.
Părintele Ioan Nat Balint, Protopopul Beiușului, Seghiștei și Șteiului, a rostit un cuvânt de bun venit Ierarhului, mulțumindu-i pentru dragostea părintească pe care o arată neîncetat preoților și credincioșilor din Protopopiatul Beiuș, dar și a celor din cuprinsul întregii Eparhii a Oradiei. De asemenea, părintele protopop a făcut o scurtă prezentare a istoriei localității și a parohiei Lazuri de Beiuș, subliniind existența și dăinuirea peste veacuri a românilor ortodocși pe aceste meleaguri, încă din cele mai vechi timpuri.
Parohul Ionel Cosmin Popa, în cuvântul rostit, a mulțumit lui Dumnezeu pentru această zi binecuvântată, a mulțumit Preasfințitului Părinte Sofronie pentru împărtășirea binecuvântării arhierești credincioșilor și oficialităților centrale și locale prezente, arătând că distincția primită este o cinstire oferită tuturor binecredincioșilor creștini din Lazuri de Beiuș. De asemenea, mulțumiri au fost aduse tuturor celor care au contribuit și au sprijinit lucrările de restaurare a vechii biserici de lemn.
Localitatea Lazuri de Beiuș este o străveche vatră românească atestată documentar încă din anul 1241, situată în sud-estul județului Bihor, în Depresiunea Beiușului, la poalele Munților Codru Moma, la o distanță de 75 de km de municipiul Oradea și 12 km de orașul Ștei.
În sat se păstrează o biserică de lemn, monument istoric, datată de pe la 1650, fiind cea mai veche biserică de lemn existentă din Eparhia Oradiei, care, în perioada 2012-2014, prin grija părintelui paroh Ionel Cosmin Popa și cu sprijinul Consiliului Județean Bihor, al Direcției pentru Cultură Bihor și al Primăriei din localitate a fost restaurată în interior și în exterior de către o echipă de specialiști, fiindu-i redată frumusețea de la începuturi. În interior, s-au făcut intervenții pentru restaurarea bolții din pronaos. La exterior, structura turnului a fost consolidată, iar acoperișul a fost schimbat în totalitate cu șindrilă, întregul edificiu fiind tratat cu ulei de in și cu diferite soluții ignifuge.
Biserica actuală a satului, de zid, unde sunt săvârșite în mod regulat sfintele slujbe, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, a fost construită între anii 1997-2003, în imediata vecinătate a străvechii biserici de lemn.
