Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău. (Troparul praznicului)
Iubiți credincioși,
Pentru a vorbi mai deslușit despre praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un istoric mai vechi și să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca să ne putem da seama când a început și cum a ajuns la noi praznicul acesta.
Ați văzut grâul când de-abia îl bate vântul, când este doar de o palma de la pământ sau când este aproape să dea în spic? Atunci veți vedea o taină mare. În firul acela de iarbă găsești toată așezarea grâului foarte amănunțit, căci foarte mic se arată înăuntru și spicul și boabele și toate celelalte. La fel și porumbul, când abia îi dă spicul și boabele și toate celelalte abia se urzesc, păpușa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai târziu se va face mare, va face boabe și-și va arăta toată frumusețea ei lăsată de Dumnezeu.
Tot așa sunt și cele lăsate în dumnezeieștile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvârșite și preasfinte, cum le vedem astăzi. Ci, ele au fost în Legea Veche abia în fașă, abia încolțite și în umbră. De aceea este nevoie să vorbim despre umbră, despre fașă și despre clipa când ele de-abia se plămădeau, înainte de Legea Nouă și chiar de Legea Veche.
Mai înainte de Moise și de Legea Veche, patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a binecuvântat pe fiii lui Iosif, pe Manase și pe Efraim, în chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai înainte de a muri el, s-a închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, care simboliza Crucea înainte de venirea Legii Noi. În Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros îl vedem mai întâi când șerpii veninoși mușcau cu mușcătură de foc pe evrei în pustiul Sinai, omorând mulțime nenumărată de oameni. Iar Moise, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei și i-a poruncit Dumnezeu: Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp. Toți cei ce vor fi mușcați de șerpi, să privească la șarpele de aramă și așa se vor vindeca. (Numerii 21, 8)
Acesta era simbolul Crucii preaadevărat cu mult înainte de venirea Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe Cruce. Și a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi, spune că toți cei mușcați, care vor privi la șarpele înălțat să-și închipuie că viața lor este acolo și vor trăi”. Și le-a spus Moise atunci: „Vezi, Israile, viața ta răstignită pe lemn”. Și toți care priveau la șarpe se vindecau. Că această asemănare simbolică și tainică a Sfintei Scripturi a închipuit pe Hristos Cel adevărat, Însuși Mântuitorul a adeverit-o când a spus: Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade să Se înalțe Fiul Omului. (Ioan 3, 14-15)
Unde mai vedem taina Crucii și puterea ei? La Mara, în pustiul Sinai. După ce a tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roșie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul și dobitoacele toate fiind însetate, a strigat, cârtind către Moise: „Ce să bem?” Că, după cum arată Sfânta Scriptură, apa Marei era amară și otrăvitoare, iar poporul nu putea să bea cu toată setea ce o avea. Atunci Moise a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce să fac?” Și i-a zis Dumnezeu: „Ia un lemn și aruncă-l în apă și apa se va îndulci!” Și Moise a făcut întocmai, aruncând lemnul în apă. Atunci s-a îndulcit apa și astfel a băut poporul și dobitoacele cele însetate s-au răcorit (Iesire 15, 23-25).
Ce simbolizează lemnul aruncat în apă și cum poate un lemn să îndulcească o apă atât de amară? Lemnul închipuiește Sfânta Cruce, iar apa cea amară, numită Mara, închipuiește marea cea amara și cu multe ispite a acestei vieți, care se îndulcește și se ușurează ori de câte ori privim la Sfânta Cruce și cugetăm la patimile lui Hristos. În viața aceasta, frați creștini, mereu suntem apăsați de întristări și necazuri. Dar când privim la lemnul Crucii lui Hristos și când ne aducem aminte câte patimi înfricoșătoare a răbdat Hristos pentru noi, se îndulcește marea amară a vieții, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea lui Hristos.
Iată și alte simboluri ale Crucii înainte de Hristos. Moise se lupta în pustie cu madiamiții, cu amaleciții și cu alte popoare care se aflau acolo. Când amaleciții biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicând brațele în sus, închipuind semnul Sfintei Cruci. Când Moise ridica mâinile în sus, Israel biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia. Vazând preoții Aaron și Or că Moise nu mai putea ține mâinile în sus în semnul Crucii multă vreme, pentru ca să nu biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca să-l ridice mai sus, iar Aaron și Or îi sprijineau mâinile și astfel îl țineau în semnul Sfintei Cruci, până a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Iesire 17, 8-13). Toate acestea sunt simboluri ale Crucii din Legea Veche.
Iubiți credincioși,
Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie să înțelegem prin Sfânta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsă în taina mântuirii neamului omenesc, care s-a pregătit chiar de la întemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintâi altar de jertfă al Bisericii creștine pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii și a sfințit-o cu preascump Sângele Său, iar pe noi ne-a răscumpărat din robia păcatului. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola către Evrei: El – Hristos – a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țap și de viței, ci cu însuși Sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincilor, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu atât mai mult Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veșnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).
Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic dușmanii Crucii, că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu și Crucea „fiindcă este măciuca ce a omorât pe Hristos!” Blestemată este părerea acelora. Sfânta Scriptură ne arată ca David a tăiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfântă și era ținută în Sfânta Sfintelor, învelită într-un veșmânt lânga efod, pentru căci cu dânsa a învins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atât mai mult această biruitoare armă a lui Hristos cu care s-a biruit satana și puterea întunericului, trebuie păstrată de creștini la loc de cinste cu toată sfințenia, pentru că prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevăzut, adică diavolul.
În alt loc spune iarăși Sfântul Apostol Pavel: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfânta Cruce sfințim toate: cu ea binecuvântăm, cu ea ne apărăm de cel rău, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecăm pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos și armă biruitoare, de temut vrajmașilor Lui, pentru că are în sine „puterea lui Dumnezeu”, iar nu o putere oarecare.
Ce este încă Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe prorocul Iezechiel ce spune, ca a venit mânia Domnului peste Ierusalim „pentru fărădelegile și răutățile poporului”. Și Iezechiel a văzut o vedenie cu un înger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Și când va veni sabia Domnului va cruța pe toți cei însemnați pe frunțile lor. Deci, când a venit mânia Domnului, a lovit pe toți de la tânăr până la bătrân și numai cei însemnați pe frunte de îngerul Domnului au fost scutiți de primejdie și de moartea sabiei, după porunca îngerului care zicea: …să nu vă atingeți de niciun om care are pe frunte semnul „+” (Iezechiel 9, 4-6).
Dar aceasta a fost în Legea Veche. Avem încă mărturii mai puternice în Legea Nouă. Sfântul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârșitul lumii, despre taina Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: Am văzut un alt înger care se ridica de la răsăritul Soarelui și avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul și marea, zicând: Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunțile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).
Până acum am văzut ca Sfânta Cruce este altar, este armă și pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea înălțării și a preaînălțării lui Hristos. Crucea este pricina și mijlocul prin care S-a înălțat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decât tot numele. În epistola sa către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel spune că pentru dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).
Vedeți, fraților, câtă cinste îi aduce lui Hristos Crucea? Că L-a preaînălțat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte de ocară, și mai ales moarte pe cruce și L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia și începătoria și domnia.
Crucea lui Hristos este steagul și „semnul Fiului Omului”. Este stema și steagul de biruință al lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârșitul lumii, nu numai pe pământ ci și pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mântuirea neamului omenesc, căci a zis prorocul Isaia: Înălțați un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeți, acest steag dinainte de Hristos este Sfânta Cruce, care înalță toate popoarele spre Cel ce suferă și Care rămâne în veac Domn și Stăpân în cer și pe pământ (Matei 24, 30). Iată deci câteva simboluri și mărturii privitoare la Cruce, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament.
Iubiți credincioși,
Să arătăm cum a luat naștere praznicul Înălțării Sfintei Cruci. În anul 313 Sfântul Constantin cel Mare a biruit pe Maxențiu și a fost proclamat împărat al Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Roma. În anul 323 același mare împărat creștin a biruit și pe împăratul păgân de răsărit, Liciniu, și se proclama împărat al întregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.
Primind botezul creștin de la Sfântul Silvestru episcopul Romei împreună cu mama sa Elena, Sfântul Constantin cel Mare avea dorința fierbinte să afle Mormântul lui Hristos la Ierusalim și Crucea pe care a fost răstignit Domnul pentru mântuirea lumii. Căci după anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormântul Domnului și toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate și acoperite cu pământ ca să nu se mai închine creștinii aici. Tot atunci au fost ascunse într-o peșteră din apropiere și Crucea lui Hristos, împreună cu celelalte două cruci pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari.
Astfel, Sfântul Împărat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa – Sfânta Elena – să afle Mormântul Domnului și lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a săvârșit taina mântuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfânta Elena cu patriarhul Ierusalimului, Macarie, au aflat Sfântul Mormânt și locul Golgotei, acoperite de pământ și de gunoaie, dar Sfânta Cruce nu puteau s-o afle nicăieri. Atunci, auzind ea ca un iudeu batrân, numit Chiriac, știa locul unde fusese ascunsă Crucea lui Hristos, îndată l-a chemat și au aflat într-o peștera din apropiere trei cruci acoperite cu pământ; dar erau nedumeriți care este Crucea Domnului.
Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapă. Atunci a poruncit Sfânta Elena să atingă pe rând cele trei cruci de mort și la care va învia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea dătătoare de viață. Astfel, când au atins de sicriu a treia cruce, îndată a înviat mortul și a început a se închina lemnului celui sfânt. Apoi au făcut procesiune cu Sfânta Cruce pe ulițele Ierusalimului cu mulțime de credincioși, lăudând pe Dumnezeu pentru această minune. La urmă s-au urcat pe Golgota și patriarhul Macarie a înălțat Sfânta Cruce ca s-o vadă tot poporul și toți cei din față s-au închinat ei, strigând: „Doamne miluiește!”
În amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Sfintei Cruci în fiecare an la 14 septembrie, numărând-o între cele douăsprezece Praznice Împărătești.
Iubiți credincioși,
În cuvintele Sfintei Scripturi înțelesul Crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale în două și anume: un înțeles duhovnicesc și unul material. În sens duhovnicesc prin Cruce înțelegem toată suferința și patima cea preaînfricoșată a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că El a purtat pentru mântuirea noastră crucea suferinței până la moarte și chiar moartea pe cruce. În acest sens se înțeleg și cuvintele Mântuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materială este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Ați auzit cum zice Evanghelia de astăzi: Ducându-și Crucea, a ieșit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care evreiește se zice Golgota, unde L-au răstignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astăzi: Stătea lângă crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui” să știm că tot despre crucea de lemn se vorbește.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota pe calea durerii, a îngăduit unui om cu numele Simon Cirineanul să ducă Crucea lui o bucată de drum? A îngăduit pentru că la patima Sa, Hristos nu a pătimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar dacă ar fi voit, Hristos putea să ducă tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca Om pentru păcatele oamenilor, iar ca om avea nevoie să fie ajutat. Cine mergea cu Crucea în spate atunci? Cine o ținea? Cine era însetat și rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
Deci ca om El slăbise din putere și avea nevoie de ajutorul altui om ca să-I ducă mai departe Crucea. Așa spun și Sfinții Părinți că și noi trebuie să fim ajutați uneori de frații noștri în necazuri și în scârbe, ca să putem duce crucea suferinței până la ușa mormântului. Dar Crucea Mântuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul în spate și pe lângă care stătea Maica Domnului împreună cu celelalte femei mironosițe, este Crucea cea materială, Crucea propriu-zisă, cea din materie. Mare greșeală fac toți acei care deși își zic „creștini”, nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută și una nevăzută, fiind alcătuit din trup și suflet (I Corinteni 6, 20), îndoită este, deci, și crucea. Una materială, pe care o purtăm la piept și cu care ne însemnăm pe frunte; iar alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea împlini poruncile lui Hristos.
Frații mei, să vorbim și în alt înțeles despre Sfânta Cruce. În viața noastră pământească, fiecare trebuie să-și ducă o cruce, crucea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor căsătoriți, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a văduvelor, a ostașilor și altele.
Căci toți trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca să se poată mântui. În „Urmarea lui Hristos” se spune: „Omule, dacă te numești următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poți mântui”. Hristos ne-a arătat calea împărătească ce duce la cer prin suferință, căci fără cruce nu este mântuire. Fără minte este cel ce crede că se poate mântui fără suferință, fără răbdare și fără bărbăție mare de cuget în toate împrejurările vieții.
Cei căsătoriți au crucea lor de a naște și crește copii, de a munci și a se osteni, de a asculta de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câștiga cu trudă și osteneală existența lor și a copiilor lor. Cei feciorelnici și monahii au altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriți, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel la întâia epistolă către Corinteni, capitolul 7. Cei necăsătoriți duc o cruce mai grea, căci duc război cu firea. Că ce este monahul? „Este sila necontenită a firii și tăierea voiei până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, Cuv. 4).
Monahul este om de jertfă. El se jertfește pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renunțând la toate plăcerile lumii și ale trupului. Neîncetat se smerește, postește, priveghează, se ostenește și plânge. Mintea lui nu poate să fie niciodată fără de grijă pe acest pământ, căci se luptă cu duhurile răutății. Deci, monahul are o cruce, într-o anumită privință mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înțeles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce își mărita fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine face! (I Corinteni 7, 38), arătând astfel că mai bună este curățenia și fecioria cea desăvârșită a trupului și a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor avea în ceruri.
Grea este și crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mâncarea nu-i mâncare și nici bucuria vieții nu o simte. Fericit este cel ce poate răbda boala ca Iov, căci acela va lua mare plată. Crucea celui din boală îl smerește pe el, atât cu sufletul cât și cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai două lucruri îi cere, așa cum spune Sfântul Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea și mulțumirea, adică să se roage lui Dumnezeu necontenit până la ultima suflare și să-I mulțumească lui Dumnezeu până la sfârșitul vieții pentru boala sau crucea care i-a dat-o, și va avea cununa de mucenic”. Căci așa au răbdat sfinții martiri, sfinții pustnici, creștinii cei buni, ca și cei bolnavi, care au avut credință tare în Hristos Dumnezeul nostru.
Să știți, iubiți frați, că pe pământ nimeni din cei botezați în numele Preasfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate alte cruci vor veni asupra ta!” Cine își duce crucea cu mulțumire și cu dragoste pentru Mântuitorul și este mulțumit când este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri și ocară, cu foamete și sete, cu boală și întristare, acela este următor al lui Hristos. Fiecare să-și ducă cu bucurie crucea sa, aducându-și aminte că Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare și mai grea decât a lui, fiindcă El a răbdat pentru toată lumea, fiind cu totul fără de păcat.
Iubiți credincioși,
Încheiem predica de astăzi cu câteva sfaturi: Când faceți cruce, să o faceți drept pe fețele voastre, ca să nu râdă vrajmașul de noi, ci să fugă de semnul care simbolizează Sfânta Treime. Duceți degetele împreunate mai întâi la frunte, în numele Tatălui; apoi la piept, în numele Fiului, Care S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră; apoi la umărul drept și cel stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om și de mântuirea noastră. Căci prin Duhul Sfânt ținem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul și Duhul Sfânt. Acestea ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul „Despre Sfânta Cruce”. Apoi sunteți datori să aveți toți Sfânta Cruce în casele voastre, iar când plecați la drum și când vă întoarceți acasă însemnați-vă cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind aceasta scurtă rugăciune: Crucii Tale ne închinăm Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim! Toate sa le începem cu rugăciune și cu Sfânta Cruce. Nu uitați să împodobiți crucile și mormintele celor raposați ai noștri din cimitire. Păcat de moarte săvârșesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos și mai ales o înjură.
Deci toți care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste și cu bucurie crucea noastră, dată de Dumnezeu spre mântuire. Apoi să fim adevărați închinători ai Crucii lui Hristos, atât a celei văzute, cât și a celei nevăzute, pentru că omul și Crucea au două sensuri. Deci, crucea spirituală înseamnă să răbdăm toate necazurile pentru Împărăția Cerurilor, iar crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele și din orice materie. Dar să nu uităm ce zice Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea, după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie”. Deci, trebuie să știți că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului pe care-l reprezintă.
Domnul Dumnezeu și Preacurata Lui Maică și puterea Sfintei Cruci să ne ajute nouă păcătoșilor să ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie în mâinile noastre și în toate faptele noastre și să ne închinăm Crucii lui Hristos cu evlavie, căci este semn și armă de apărare și steag de la Dumnezeu lăsat pentru creștini pe pământ. Iar crucea spirituală să o avem pururea în minte și în inimă, adică să fim gata a suferi toate necazurile și încercările acestei vieți trecătoare pentru mântuirea sufletelor noastre, ca să fim adevărați următori ai lui Hristos și moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Amin.
Sursa: eparhiaargesului.ro
