Ziua de 6 august 2014 au fost o zi plină de bucurie, sfințenie și binecuvântare pentru obștea monahală de la Mănăstirea Izbuc, din Eparhia Oradiei, fiind sărbătorit, pentru întâia oară, cel de-al treilea hram al bisericii de lemn din incinta așezământului monahal, Schimbarea la Față a Domnului, hram ce a fost așezat de către Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în anul 2013, la 4 august, cu prilejul resfințirii vechii biserici. Bucuria duhovnicească a monahilor și a mulțimilor de pelerini veniți a fost intensificată de prezența Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în străvechea vatră de sihăstrie monahală a Izbucului, pentru serbarea marelui praznic al Schimbării la Față a Domnului din acest an.
Mulțime mare de preoți de mir și credincioși au urcat la Mănăstirea Izbuc încă din ajunul sărbătorii, luând parte la slujba privegherii, săvârșită de un sobor de ieromonahi și preoți, condus, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, de către Preacuviosul Părinte Arhimandrit Mihail Tărău, exarhul mănăstirilor și schiturilor din Eparhia Oradiei și stareț al Mănăstirii Izbuc. A urmat procesiunea la izvorul Izbuc, din incinta mănăstirii, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și cu racla cu Sfinte Moaște, oficierea Tainei Sfântului Maslu, a Paraclisului Maicii Domnului și săvârșirea Sfintei Liturghii, după cum ne-a precizat Pr. Cristian Rus.
În dimineața zilei de miercuri, ziua praznicului, a fost oficiată Sfințirea apei, Aghiasma Mică, după care a urmat Sfânta Liturghie săvârșită de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, împreună cu un numeros sobor de ieromonahi, preoți și diaconi, în altarul de vară al mănăstirii, în prezența a mii de credincioși.
În predica rostită, Preasfințitul Părinte Sofronie a subliniat importanța praznicului Schimbării la Față a Domnului și legătura cu Învierea Sa din morți. Totodată Chiriahul a mai arătat necesitatea căutarea, în viața creștinului, a luminii dumnezeiești necreate, care îl conduce spre Împărăția cerurilor:
„Măritul praznic împărătesc al Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos împodobește viața Bisericii Ortodoxe în fiecare an, în miezul verii, în toiul Postului Adormirii Maicii Domnului, atunci când întreaga natură începe să își schimbe ea însăși fața.”
„Există o legătură foarte puternică între Schimbarea la Față a Domnului și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Învierea s-a petrecut datorită faptului că Cel Care a fost răstignit pe Cruce era nu doar Fiul Omului, ci și Fiul lui Dumnezeu înomenit. Cu puterea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a înviat, putere pe care dintotdeauna a avut-o ca Dumnezeu, pe care Și-a arătat-o la Schimbarea Sa la Față.”
„Așadar Domnul Hristos S-a schimbat la față în muntele Taborului, arătând celor trei ucenici prezenți acolo, Petru, Iacob și Ioan, slava Sa dumnezeiască, lumina divină, lumina ce strălucește fără să ardă și să nimicească, o lumină diferită de lumina soarelui, o lumină ce are putere să pătrundă peste tot, lumină ce nu schimbă doar fața Domnului Iisus Hristos, ci și veșmintele lui le face albe ca lumina.”
„Lumina cea dumnezeiască au văzut-o și Moise și Ilie, care au venit ca martori, spre a mărturisi slava și lumina divină a Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu-Tatăl a mărturisit că Fiul Său este Domnul nostru Iisus Hristos, iar Apostolii, cutremurându-se, au căzut cu fața la pământ și atât de bine s-au simțit ei duhovnicește, în lumina necreată a lui Dumnezeu, încât nu au mai vrut să plece. Cu totul în stare de smerenie fiind, au cerut Domnului Hristos să rămână acolo și să facă trei colibe, una pentru Domnul Hristos, una pentru Moise și una pentru Ilie, ca să rămână cu această lumină lină, cu lumina blândă, extraordinar de discretă dar atât de puternică a dumnezeirii, lumina lină în care, în slava lui Dumnezeu, au recunoscut pe Dumnezeu-Omul.”
„Lumina dumnezeiască nu este o lumină de sine stătătoare, independentă, ci este legată întotdeauna de Dumnezeu, de Persoanele Preasfintei Treimi, pentru că ea țâșnește din Ființa lui Dumnezeu, fără a se confunda cu El, și ni-L face cunoscut nouă oamenilor, în ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine, că este lumină, bunătate și iubire. Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu se face în sensul cunoașterii slavei dumnezeiești necreate, a cunoașterii luminii dumnezeiești, lumină care în Biserică dintru început a stat, de la întemeierea ei, aceeași lumină a slavei divine primind-o Apostolii la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc.”
„Primii creștini au căutat lumina dumnezeiască ca să se sălășluiască întru ei, și pe care au văzut-o cei dintâi martiri și toți cuvioșii și sfinții. Sfântul Arhidiacon și Protomartir Ștefan, pe când era omorât cu pietre, a văzut cerurile deschizându-se, adică a văzut cerurile în altă lumină, în lumina lui Dumnezeu, în lumina taborică, văzându-L pe Domnul Iisus Hristos șezând în slavă, strălucind cu lumina de pe Tabor, de data aceasta întru veșnicie, de-a dreapta Tatălui, acolo unde S-a înălțat, la patruzeci de zile de la Învierea Sa.”
„Mântuitorul Iisus Hristos le arată ucenicilor Săi în muntele Taborului și, prin ei, nouă tuturor, că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și Omul. El a venit, însă, nu doar să Își arate slava Sa, ci să o împărtășească și altora. A arătat-o celor trei ucenici pe Tabor, dar la Cincizecime coboară această slavă peste toți Apostolii și îi transformă, din oameni neînvățați îi face vorbitori de limbi străine, gata să propovăduiască Evanghelia, să vestească Învierea Sa, îi transformă din simpli pescari în pescari de oameni, pentru corabia cea mare a Bisericii, pentru a-i duce pe oameni la mântuire.”
„Așadar, Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când a venit pe pământ nu S-a înomenit doar pentru Sine, ca să arate în firea omenească pe care Și-a asumat-o slava cea dumnezeiască, ci a venit ca să se facă Om pentru ca pe noi, oamenii, să ne transforme, prin lucrarea harului, ca să depășim păcatele noastre și să ne schimbăm, să devenim purtători de har, de lumină dumnezeiască necreată, iar prin lumina harului Duhului Sfânt să ajungem la ceea ce Sfinții Părinți ai Bisericii numesc îndumnezeirea omului. Această slavă prezentă în Biserică o au sfinții pe care îi reprezentăm în iconografia noastră ortodoxă cu aureole în jurul capului, ce sunt semnul vizibil al slavei dumnezeiești prezente în viața sfântului.”
„Căutarea harului dumnezeiesc este prezentă în Biserică dintotdeauna, dar mai ales în cazurile speciale ale celor care urmăresc cu tot dinadinsul să ajungă să dobândească acest har, cele mai cunoscute fiind cele ale însinguraților, ale celor care atunci când vremea persecuțiilor a încetat au părăsit lumea și s-au dus în pustiuri și au pus început școlilor de rugăcine, întemeind mănăstiri. Mănăstirea, școala rugăciunii, și prin extensie, Biserica, este locul în care creștinul învață cum să ajungă la dobândirea vederii luminii celei necreate. Școala rugăciunii ne conduce la vederea luminii de pe Tabor, scopul vieții creștine fiind vederea luminii slavei dumnezeiești încă din viața aceasta. Dar la această vedere poți ajunge numai dacă ai dorința de a intra în școala rugăciunii și ai un povățuitor iscusit, un duhovnic care este un părinte bun, care te poate ajuta și care el însuși are experiența greutăților acestei vieți, dar s-a și învrednicit de mângâiere de sus pentru a putea călăuzi sufletele în drumul către aflarea luminii celei netrecătoare.”
„Sărbătoarea Schimbării la Față este foarte îndrăgită îndeosebi la mănăstiri. Mai ales începând din veacul al paisprezecelea, de la marea mișcare isihastă a Sfântului Grigorie Palama, de pe la întemeierea Țărilor Românești, și până în prezent, trecând prin înnoirile filocalice din cursul veacului al optsprezecelea, marcate de două evenimente cruciale, respectiv tipărirea la Veneția a Filocaliei Sfântului Nicodim Aghioritul și renașterea isihastă din codrii Moldovei, de la Mănăstirea Neamțului, prin Sfântul Paisie Velicikovski, care a dus și la marea renaștere spirituală din Rusia, pregătind marele popor rus pentru dezastrul bolșevic și ateist din veacul al douăzecilea, în mănăstirile noastre Schimbarea la Față a Domnului a devenit un praznic deosebit de important, iar icoana Schimbării la Față, în care Îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos strălucind în slavă, devine o icoană de referință pentru lumea monahală, o icoană centrală a nevoințelor pentru cei care intră în mănăstire.”
„Însă nu doar monahii sunt chemați să vadă lumina lui Dumnezeu cea necreată, ci toți creștinii sunt chemați la aceasta. Monahii și mănăstirile sunt cei și cele care le aduc aminte neîncetat celor care viețuiesc în lume că punctul central al vieții este dobândirea luminii taborice, a luminii dumnezeiești, ce ne trece dincolo, în veșnicie. În felul acesta înțelegem, din sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului, cât de important este pentru viața noastră, a creștinilor, să nu ne pierdem direcția înspre care mergem, spre Dumnezeu, în sus, pe scara raiului și oricât ar fi de greu, oricâte căderi am avea, trebuie să ne ridicăm și să mergem mai departe spre Dumnezeu. Iar sfintele noastre mănăstiri îndeplinesc, până la sfârșitul lumii, rolul de busolă, în călătoria noastră pe marea vieții, spre farul mântuitor, spre Dumnezeu, spre lumina lui Hristos, busola ce ne ajută să nu pierdem direcția, busola ce indică întotdeauna direcția corectă, spre Împărăția cerurilor.”
În cuvântul rostit la final, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Mihail Tărău, starețul mănăstirii, a mulțumit Preasfințitului Părinte Sofronie pentru prezența la acest hram și pentru purtarea de grijă necontenită pe care o are față de așezământul monahal de la Izbuc. Mulțumiri au fost aduse tuturor pelerinilor veniți din toate colțurile țării și tuturor celor care se jertfesc pentru sfânta mănăstire și pentru construcția noii biserici mari ce a ajuns, în doar trei ani de zile, la faza de placare exterioară. La final a fost oficiată o slujbă de pomenire pentru ctitorii așezământului monahal și a fost binecuvântată pârga de poame.
După terminarea Sfintei Liturghii, potrivit obiceiului, obștea mănăstirii a invitat pe toți pelerinii prezenți la o agapă creștinească, fiind servite bucate tradiționale de post în cele două trapeze, precum și în corturi special amenajate în acest scop în incinta așezământului monahal.
Mânăstirea Izbuc a devenit o binecuvântată oază duhovnicească din ce în ce mai căutată, atrăgând mulți pelerini din toate colțurile țării, și chiar de peste hotare. Numeroși pelerini vin să-și îngrijească sufletul, atrași de cadrul natural deosebit în care se află mânăstirea, de sfintele slujbe ce se săvârșesc, de dragostea și căldura cu care sunt întâmpinați de către obște, cât mai ales de „Izbuc”, un izvor de apă tămăduitor, cu curgere intermitentă, și de o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, copie după icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Mănăstirea Dălhăuți, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, care se află aici încă de la reînvierea mănăstirii, din anul 1928.
Mânăstirea Izbuc a funcționat din străvechime ca vatră de sihăstrie monahală, fiind reactivată în anul 1928 de către venerabilul Episcop ctitor Roman Ciorogariu al Oradiei. Ea funcționează neîntrerupt de la reluarea firului vieții monahale, fiind singurul așezământ monahal existent în Episcopia Oradiei până la evenimentele din decembrie 1989.
