Ce se află, de fapt, în spatele unei adicții? Dincolo de comportamentele vizibile, dependențele ascund adesea răni emoționale și spirituale, lipsă de sens, singurătate și o căutare profundă a iubirii. Atunci când aceste răni rămân nevindecate, omul caută alinare acolo unde suferința nu face decât să se adâncească.
În acest interviu acordat rubricii #vinereapentruviață, Părintele Iulian Negru vorbește despre lucrul cu persoane afectate de dependențe și co-dependențe, despre rolul familiei și al comunității și despre vindecare ca proces de reașezare în adevăr, în relația cu Dumnezeu și cu ceilalți. Sfinția Sa este inspector eparhial, consilier în adicții și formator, cu o experiență pastorală de peste trei decenii în acest domeniu. Printre activitățile în care este implicat se numără coordonarea Centrului Ortodox de Recuperare din Adicții – C.O.R.A. „Sfântul Maximilian” și a altor programe de prevenție, terapie și sprijin.
Alexandra Nadane: Din experiența pastorală pe care o aveți cu persoanele afectate de dependențe, ce se află cel mai des în spatele unei adicții?
Pr. Iulian Negru: Întrebarea este foarte bine formulată, pentru că noi vedem adicția nu ca o problemă, așa cum este văzută de societate, în general, ci ca un simptom al adevăratelor probleme. În cei 30 de ani de slujire pastorală, am observat că oamenii apelează la substanțe sau comportamente adictive ca anestezic al unor stări. Aceste stări, în primul rând, sunt de natură spirituală și apoi emoțională. Spirituală, în primul rând, pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi, cum spune Fericitul Augustin, cu dorul după El. Este această căutare de a umple golul spiritual cu Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a creat perfecți, cu excepția faptului că avem acest gol care nu poate fi umplut cu nimic din lumea aceasta, decât numai cu harul Lui. În lipsa unei relații conștiente și constante cu Dumnezeu, acel gol se cere a fi umplut cu altceva. „Independența” de Dumnezeu duce la dependență de creația Sa. Omul nu poate avea o stare absolută de autonomie. Cei care nu au deprinderea din copilărie, nu au educația corectă în a-L căuta și a-L descoperi pe Dumnezeu, vor căuta să-și anestezieze această lipsă de sens prin apelarea la tot felul de substanțe sau comportamente adictive. De aceea putem spune că adevărata problemă este, de fapt, căutarea infinitului în lucruri finite.
Vedem aceasta în pilda fiului risipitor unde vedem că el căuta să se sature cu „roșcovele pe care le mâncau porcii”. Această căutare este ca o hrană care nu satisface și care nu desăvârșește. De aceea, tinerii sau persoanele care apelează la un comportament adictiv sunt persoane care încearcă să-și rezolve problemele, caută cu un zel și într-un mod aproape religios, am spune, să-și umple acel gol, dar într-un mod greșit. Ei trăiesc cu amăgirea că prin umplerea în acest mod al golului resimțit vor putea să-și găsească împlinirea. De aceea, credem că adicția este mai degrabă o boală a amăgirii minții, care e o problemă de factură spirituală sau emoțională, și are mai puțin de-a face cu substanța sau materia folosită în acest demers.
Astfel, am putea spune că persoanele care merg în baruri, în locuri unde să se drogheze sau în cazinouri, sunt persoane care Îl caută cu disperare pe Dumnezeu, caută să-și umple acest gol, dar Îl caută unde nu trebuie. Citând un psihoterapeut american, putem spune, că „dependența este o urgență spirituală”. De aceea, lucrarea cu persoanele afectate de adicții nu este o lucrare socială adoptată conjunctural de Biserică, ci este însăși lucrarea prin excelență a Bisericii. Aici găsim cele trei deziderate filocalice: curățirea, iluminarea și desăvârșirea sau îndumnezeirea.
Curățirea, fără de care nu este mântuire, se referă bineînțeles la curățirea de patimi, iar rădăcina „cura” al acestui cuvânt, din limba latină, înseamnă „vindecare”. Din această perspectivă, orice preot ar trebui să aibă cunoștințe și abilități în ceea ce privește tratarea adicției. De aceea, cursurile de formare profesională pe care noi le oferim pentru consilierea în adicții nu cred că ar trebui să fie un adaos opțional la diploma de absolvire în teologie, ci o completare absolut necesară a acesteia. Dacă lucrarea Bisericii se reduce sau se epuizează în dimensiunea liturgică sau filantropică și se pierde perspectiva terapeutică sau taumaturgică, cred că se sărăcește în mod substanțial.
O altă cauză a adicției ar fi anumite răni, traume. Cu siguranță, în spatele fiecărei adicții este, de cele mai multe ori, o traumă din copilărie. Din nou, apelul la comportamente sau substanțe adictive nu este decât o formă eronată de anesteziere a acestor răni.
O persoană care la un moment dat oprește consumul se trezește la vârsta emoțională pe care a avut-o atunci când a apărut trauma. Noi încercăm să identificăm cauza, pentru a elimina simptomul. Așa încât, propriu-zis, alcoolismul, de exemplu, nu are nimic de-a face cu alcoolul, cu substanța, ci cu nevoia de amorțire a acestor răni. Mi-au spus în repetate rânduri oamenii: „Părinte, beau, mă droghez, viața nu are sens” sau au descris probleme care i-au blocat în urma unor tragedii din viață, răni care trebuie tratate. De aceea, din această perspectivă, noi considerăm că oameni aceștia nu sunt oameni răi, ci doar oameni răniți din lipsa iubirii, iar această lucrare de recuperare se află în fișa de post a oricărui preot.
A.N.: De ce încearcă atât de mulți tineri să vindece răni interioare prin comportamente care îi rănesc și mai mult?
Pr. I.N.: Intenția lor e bună, pentru că vor să scape de suferință. Însă metoda pe care o folosesc este nu doar lipsită de eficiență dar e contraproductivă și, datorită specificului ei, creează și dependență. Poate că e important de subliniat faptul că orice om poate alege la un moment dat să consume un pahar de alcool sau să fumeze o țigară sau chiar să joace, eventual, un joc de noroc, dar nimeni nu alege să fie dependent de toate acestea. Este ceva care se întâmplă fără ca ei să aleagă, să-și dea acordul. De aici vine natura de boală a adicției.
Pe de altă parte, mai există un fenomen foarte complex pe care l-am analizat și anume că sunt tineri care, inconștient, simt nevoia să se pedepsească. Am văzut aceasta în mod deosebit într-un caz anume, când un tânăr care juca la jocuri de noroc, dar se și droga, mi-a zis: „Părinte, luați-mă și închideți-mă undeva, că ies în stradă și omor pe cineva să îmi iau banii necesari pentru asta”.
El juca la o sală de jocuri, unde fratele lui era patron. Fratele lui mai mare suferea foarte mult, văzându-l că își distruge viața, și i-a explicat: „Tu nu înțelegi că toate aceste aparate sunt făcute în așa fel încât eu să câștig și tu să pierzi?”. Și el a răspuns: „Ba știu!”. Atunci m-am întrebat: „De ce ar alege cineva să piardă?”. Și răspunsul mi-a venit la ceva vreme, când am înțeles că unii oameni vor să sufere, pentru că suferința îi scapă de zbuciumul lăuntric și de tortura conștiinței și le dă o oarecare senzație de eliberare. Ulterior mi-am adus aminte că și în penitenciar am văzut oameni care se tăiau și care își produceau rău.
Autoflagelarea intervine, la un moment dat, pentru ca omul să se elibereze de chinul conștiinței încărcate, de acel conflict intra-personal. Iar aceasta poate lua nenumărate forme. Avem exemplul lui Iuda, care nu a suportat gândul că L-a vândut pe Hristos și și-a produs ultima suferință: sinuciderea. Deci vorbim aici de un fenomen de autosabotare. Unii oameni, având acest conflict caracterologic, aleg inconștient, de cele mai multe ori, persoane sau aspecte în viața lor care le vor perpetua suferința. Autosabotarea este o formă pervertită sau nefinalizată a pocăinței.
Omul, dacă nu găsește direcția și calea pentru a se căi, în înțelesul complex de metanoia, evident că, la un moment dat, de cele mai multe ori în mod inconștient, va face acele alegeri care îi vor continua și îi vor perpetua suferința. De exemplu, fata unui alcoolic, care s-a născut și a copilărit într-o familie disfuncțională, atunci când se căsătorește ar putea ajunge să recreeze atmosfera tulburată din familia de origine doar pentru a-i reda sentimentul de „acasă”. Omul preferă un rău pe care-l cunoaște decât un bine pe care nu-l cunoaște!
A.N.: Care sunt semnele că o adicție este un simptom al unei suferințe emoționale sau spirituale mai profunde?
Pr. I.N.: Așa cum am spus mai devreme, noi presupunem că, de cele mai multe ori, adicția este doar un simptom al unor probleme care țin din zona spirituală și emoțională. Dar aceste lucruri ies în evidență, într-adevăr, mai bine în anumite cazuri. Îmi răsună în minte cazul unei mame care își trata copilul în diferite centre din străinătate și ea însăși a concluzionat că problema copilului ei nu este consumul de droguri, ci căutarea lui Dumnezeu.
De aceea, uneori vedem că, în anumite cazuri, unele persoane folosesc substanța sau comportamentul ca o soluție rapidă și dăunătoare pentru a face față unor probleme legate de lipsa de conexiune și de sens. În mod special, semnele spirituale sunt din zona căutării de sens și de scop și, neavând un scop, vor simți mereu nevoia de ceva care le lipsește, ca un gol interior, o senzație persistentă de vid, de goliciune.
Înclinația compulsivă spre o substanță sau un comportament adictiv e ca o foame care nu poate fi satisfăcută în alt fel. Apoi, lipsa de intimitate, incapacitatea de a fi complet prezent și vulnerabil în raport cu ceilalți. Perfecționismul este o altă manifestare sau nevoia de control. Spunem despre unii oameni că sunt bolnavi de control, lucru pe care îl vedem și la cei codependenți și care arată, evident, o slabă maturitate spirituală.
Din punct de vedere emoțional, există la aceste persoane un istoric de traume și nevoia de automedicație. De aceea, aceste persoane, chiar dacă se opresc o vreme, dacă nu tratează rana sau cauza profundă a adicției, la ceva vreme poate să înceapă alt comportament compulsiv. Așa începe drumul spre polidependență sau transferul de dependență. Apoi, alte simptome sunt stima de sine scăzută, rușinea, sentimentul că niciodată nu e suficient de bun. Lipsa simțului valorii de sine e un alt indiciu. Vedem că semnele emoționale sunt un fel de „drive”, de motor care declanșează consumul.
A.N.: Multe femei aflate în criză de sarcină se confruntă, în același timp, cu relații toxice sau cu alte forme de dependență. Cum le pot sprijini cei din jur și specialiștii să depășească aceste probleme?
Pr. I.N.: Poate că nu ar trebui să ne mirăm foarte tare de faptul că unele femei care au o sarcină nedorită extramaritală au și probleme legate de adicții. Însăși relația pe care o au aceste femei poate fi văzută ca o adicție sau, mai bine zis, o problemă de codependență, înțeleasă aici ca o tulburare de atașament. Aceste femei au anumite răni și au dificultăți să facă față singurătății și urii de sine sau stimei de sine scăzute și sunt obișnuite să transfere responsabilitatea pentru aceste sentimente partenerilor lor romantici.
Desigur, să te simți validat și iubit așa cum ești este un sentiment minunat. A căuta să simți aceste stări atunci când îți este greu sau pur și simplu nu știi cum să-ți gestionezi propriile gânduri și sentimente sau nu-ți place cine ești este ca o adicție, deoarece acele sentimente dispar pentru o perioadă, la fel ca în cazul oricăror comportamente de automedicație. Atunci, aceste persoane caută să evadeze din urâtul acestor stări îndrăgostindu-se și căutând să fie acceptate, să fie iubite. Din acest motiv, în centrele terapeutice sunt interzise, în primul rând, relațiile cu persoane care și ele sunt în recuperare, tocmai din cauza tulburărilor de atașament pe care le au.
Și, sigur, multe dintre aceste relații se destramă atunci când faza „lunii de miere” se termină și atunci ies, din nou, la iveală acele sentimente neplăcute, iar ca soluție, bineînțeles, apare foarte la îndemână ideea unei alte relații, pentru a simți acele stări din nou, pentru că separarea sau destrămarea relației seamănă foarte mult cu simptomele de sevraj pe care le-am văzut în dependențele de droguri și de alcool. Este mult mai confortabil pentru un dependent să primească o altă doză decât să se confrunte cu motivele care stau la baza dependenței.
Cei din jur nu prea pot face mari lucruri. Doar să apeleze imediat la centrele care se ocupă de astfel de situații. Chiar specialiștii, care au ajutat mii de cazuri, nu și-au putut ajuta membrii propriei familii, din cauza faptului că intimitatea care se creează în familie, duce la pierderea autorității necesare în recuperare. Specialiștii, desigur, vor trebui să aibă în vedere că, în cazul apariției unui copil, e nevoie de o echipă multidisciplinară care să aibă grijă și de copil, și de mamă, dar și de vindecarea rănilor. O mamă care nu este vindecată sau matură emoțional, mai degrabă va cerși ea dragoste de la copilul ei, decât ar putea ea să ofere. Putem vorbi aici de un caz care este foarte complex.
A.N.: În procesul de recuperare, reconstruirea încrederii este esențială. Ce pași concreți ajută o persoană să își recapete încrederea în ceilalți și în Dumnezeu, mai ales atunci când rușinea, frica sau recăderile par copleșitoare?
Pr. I.N.: Într-adevăr, fără încredere nu putem considera o relație validă. În ceea ce privește adicțiile și relațiile, oamenii folosesc drogurile cu speranța falsă că acestea pot înlocui relațiile, că pot genera stări de comuniune, iar unii speră că în acest mod vor atinge anumite stări spirituale. Relația mea excesivă sau preferențială cu al meu „drug of choice”, îmi afectează în mod automat toate celelalte relații. Nu poți avea două dorințe arzătoare în același timp! Ca și când un pictor, în loc să beneficieze de toată diversitatea și frumusețea paletei de culori, devine obsedat de o anumită culoare. Ce se alege de tabloul lui?
Iar adicția, are prostul obicei de a pune stăpânire încetul cu încetul pe absolut tot ce pigmentează viața armonioasă a omului. Ea restrânge toate orizonturile, absoarbe și confiscă toate pasiunile, hobby-urile, iar focusul este redus, la un moment dat, exclusiv pe drogul preferat. Chiar nevoile biologice firești precum alimentația sau instinctul sexual ajung marginale. Orice relație adictivă, în cele din urmă, din excesivă devine exclusivă. De aceea, într-un mod metaforic, putem spune că adicția este ca o religie (lat. re-legare), în sensul că te leagă de ceva sau cineva.
O persoană care este afectată de o adicție se află într-un conflict, nu doar cu ceilalți ci, în primul rând, cu sinele său autentic. E ușor de observat că, deși fiecare avem sădită în noi conștiința a ce este bine și ce este rău, deși știm ce este bine, uneori facem opusul. De exemplu, știu că nu e bine să fumez, dar fumez. Nu e bine să mint, dar mint. Făcând așa, eu mă aflu într-un conflict cu propria mea conștiință, într-un conflict intra-personal. Iar la o persoană care se află în conflict cu sine însuși apare imediat stima de sine scăzută, sentimentul de vinovăție și, în mod paradoxal, mândria, înțeleasă aici ca formă de compensare și de mascare a stării de zbucium lăuntric.
Apoi, crește tot mai mult nevoia de cosmetizare, de a întreține omul ascuns, și se investește efort și energie în aparențe, în a părea bun, până la măsura la care efortul de a părea bun, depășește efortul de a fi bun. Acest lucru flămânzește sinele autentic, consumă multe resurse de energie spirituală și aduce senzația de goliciune și de oboseală. Astfel apare nevoia de compensare, de homeostază care, pentru o persoană dependentă înseamnă din nou luarea căii „minimei rezistențe”, adică cea mai rapidă și plăcută metodă de refacere a „echilibrului”, iar cercul sau circuitul vicios se repetă într-o buclă din care, aparent, nu mai există ieșire.
Din acest motiv, ce vreau să subliniez aici este că o persoană, atâta vreme cât se află în conflict cu ea însăși, nu poate avea o relație autentică cu Dumnezeu și cu ceilalți. Doar în momentul în care omul se împacă cu sine, prin alinierea comportamentului la propria-i conștiință, doar atunci poate descoperi calea să se împace cu Dumnezeu și, implicit, cu ceilalți.
Referitor la pașii concreți care ajută o astfel de persoană, pot spune că dacă împlinești cei 12 Pași ai procesului terapeutic care, în esență, reprezintă pocăința (metanoia) surprinsă în etape, poți, indirect, să construiești încrederea în ceilalți și în Dumnezeu. Relațiile se vindecă în mod natural odată cu încrederea care izvorăște din propria tămăduire. În viață nu trebuie să faci ceva ca să demonstrezi altora, ci e suficient să fii. Sigur, sunt multe de spus în această privință, dar, cu siguranță, armonia cu sinele propriu este garanția și premisa armoniei cu ceilalți.
A.N.: Dependențele izolează omul și fragmentează relațiile. Cum pot familiile și comunitățile să susțină pe cineva aflat în lupta cu o adicție fără a ajunge la codependență?
Pr. I.N.: Fenomenul codependenței este, pe cât de neglijat, pe atât de influent. Se spune că, acolo unde există o dependență, sunt cel puțin patru codependenți. A fi codependent înseamnă a fi împreună dependent.
Sunt multe aspecte ale codependenței care nu pot fi analizate aici, dar o putem înțelege aici, într-un mod limitat, ca dependență de persoane. Mai înseamnă a fi un salvator patologic: să suferi de sindromul „Mesia” și să ai permanent iluzia că poți să-l schimbi pe celălalt. Așa cum, în cazul celor dependenți, ei cred că vor putea singuri să-și controleze adicția, tot așa cei codependenți cred că îl pot controla sau îl pot schimba pe celălalt. De aceea ajung să facă lucruri care, de cele mai multe ori, nu doar că sunt departe de a fi eficiente, ci sunt contraproductive.
Intenția lor este bună, și anume de a-i stopa, de a-i controla comportamentul celui care pare a fi scăpat de sub control. Dar – ca și în cazul celor dependenți – metodele sunt, de cele mai multe ori, contraproductive. De exemplu, o femeie care ascunde alcoolul, băutura celui dependent, va stârni în cel dependent instinctul de vânătoare și va intra într-un joc foarte perfid de căutare a alcoolului. La fel se întâmplă și în cazul celorlalte adicții. Putem spune că familiile au nevoie, ele însele, de ghidare sau de terapie.
Cel mai bun lucru pe care îl pot face membrii unei familii în care există un dependent este să intre ei înșiși în terapie. Indiferent dacă celălalt se schimbă sau nu, ei pot să înceapă să-și trăiască propria viață și doar așa pot genera o schimbare, eventual într-un mod indirect, în viața celui care este afectat de o adicție. Apelând la specialiști, membrii familiei pot fi ajutați de către consilierul în adicții să se implice în ceea ce se numește în limbajul profesional: „intervenție”.
În cazuri disperate, se poate organiza un fel de „complot”, în care membrii familiei pregătesc niște scrisori prin care încearcă să-i transmită celui dependent care va fi adus (cu voie sau de nevoie) la o astfel de întâlnire, cât de important este, cât de valoros este, cât de mult îl iubesc și cât înseamnă pentru fiecare dintre membrii familiei, dar totodată să sublinieze că nu pot fi de acord cu comportamentul său și trebuie să meargă la un program de terapie.
Cu această ocazie fiecare dintre ei trebuie să ia niște hotărâri care să-l constrângă să ia o decizie. De exemplu, părinții să nu îi mai dea bani tânărului care este jucător sau consumă droguri, să îi confiște mașina și așa mai departe, toate menite a-l scoate din zona lui de confort și a-l condiționa să meargă la un centru de terapie. Aceasta este o modalitate profesionistă de a implica familia în recuperarea unui membru dependent. Dar membrii familiei trebuie să înțeleagă faptul că, de cele mai multe ori, cel dependent nu este singurul responsabil pentru adicția pe care o are, ci el este doar expresia bolii de familie. De multe ori adicțiile apar tocmai în familiile disfuncționale, din cauza rănilor pe care aceștia le-au primit, în special, în primii ani de viață.
Apoi, comunitățile. Expresia cea mai înaltă a implicării comunității în tratarea adicțiilor este sprijinirea oferită prin grupuri de suport, de genul Alcoolici Anonimi, Jucători Anonimi, ș.a. Aceste grupuri reprezintă răspunsul comunității la problematica adicției. Nu este bine ca adicția să fie tratată exclusiv în centre scumpe, puține și greu accesibile, ci și comunitățile, până la urmă, trebuie să-și asume responsabilitatea și devină ele însele, în cele din urmă, comunități terapeutice. Și cred că, pentru fiecare dintre noi, parohia și mănăstirea sunt sau ar trebui să fie comunități în care ne găsim cu toții tămăduirea și, prin aceasta, mântuirea.
Dacă adicția este o chestiune individuală, o problemă care poate fi „consumată” de unul singur, recuperarea este posibilă doar în comuniune. Noi sfătuim membrii familiei să nu se implice în tratarea celui dependent. Au fost specialiști care au ajutat mii de vieți să se schimbe, dar nu și pe membrii propriei familii, așa cum am amintit mai sus.
A.N.: Care credeți că sunt cele mai eficiente modalități de prevenire a adicțiilor în România?
Pr. I.N.: Sunt, așa cum știm, trei forme de prevenire, și orice formă de prevenire este foarte bună. Într-adevăr, și activitatea noastră este împărțită pe cele două paliere: prevenție și intervenție. Dar, dacă ar fi să mă refer la cea mai eficientă modalitate de prevenire a adicțiilor, este, fără doar și poate, familia sănătoasă.
O familie creștină, o familie puternică reprezintă cel mai bun sistem imunitar pentru orice tip de adicție, oriunde în lume. Desigur, este extrem de importantă și Biserica. Orice predică de la amvon este o formă de prevenire a adicțiilor. De aceea este important ca noi, ca Biserică, să avem o abordare pro-activă și nu reactivă, adică să reacționăm doar atunci când apar probleme vizibile. Această viziune este extrem de importantă pentru că orice lucrare pastoral-misionară trebuie să fie în conformitate cu viziunea și strategia Bisericii Ortodoxe, iar nu o reacție emoțională la nevoie imediate ale oamenilor. Acest gen de reactivitate instituțională nu ar fi altceva decât un fel de codependență pastorală.
De exemplu, noi în Biserică avem o lucrare clar orientată pro-viață, nu anti-avort. Aceasta pentru că abordarea „anti”, nu este nici eficientă, nici suficientă. Observăm în lume că răul crește proporțional cu atenția pe care i-o acorzi și, uneori, poți ajunge chiar tu la fel ca răul împotriva căruia lupți. E ca și cum ai vrea să lupți împotriva războiului, pornind un alt război. Și în lucrarea de tămăduire de patimi, ca și în orice altă lucrare bisericească, nu trebuie să fim reactivi, nu trebuie devenim activiști și să fim „pompierii de serviciu” ai societății, ci trebuie să rămânem în litera și în duhul Evangheliei.
Sigur, aș mai adăuga un gând, și anume că prima formă de prevenire este importantă. Prevenirea primară, adică atunci când abordăm un fenomen înainte ca el să apară. Avantajul primului venit este că, dacă un copil află adevărul despre droguri sau alte comportamente în cadrul unei lecții de prevenire, asta îl va ajuta mai mult și va fi mult mai precaut când va apărea dealerul local să-i spună că fentanilul sau cocaina ajută memoria, te fac să te simți ca în rai sau că îți îmbunătățesc viața sexuală sau altele. Cred că aceste lucruri sunt importante de spus și trebuie spuse în modul corect, adică să nu stârnească interesul și mai mult.
A.N.: Ne puteți spune o poveste de viață cu final pozitiv și una cu final negativ?
Pr. I.N.: O să încep cu povestea cu final pozitiv. Doi tineri căsătoriți, cu doi copii. El lucrează în angro, câștigă mulți bani, dar a intrat în mreaja jocurilor de noroc. Joacă pe ascuns. Cheltuie foarte mult, ajunge și la cămătari. Soția se îmbolnăvește de cancer; au bani suficienți pentru tratament, dar el nu se poate opri din jocuri.
Un episod foarte emoționant, care m-a marcat și pe mine, a fost atunci când a fost trimis de către dânsa să cumpere medicamente. El s-a dus, dar a intrat în cazinou. A intrat într-o stare asemănătoare cu beția și, după multe ore de joc, după ce a pierdut tot, în acest timp soția a sunat disperată să vină să aducă medicamentele. El, după ce a cheltuit tot, a ieșit afară să plece spre farmacie. S-a întors înapoi în cazinou și i-a întrebat pe cei de acolo: „Nu știți unde mi-am lăsat mașina?”. Iar cei de acolo i-au răspuns: „Dar ai uitat că, în urmă cu două ore, ai dat-o pe nimic, ca să continui să joci?”. Uitase că își vânduse mașina, care, de fapt, era o dubă pe care o folosea în afacerile lui. A dat-o pe nimic, ca să aibă bani cu ce să joace. Într-adevăr, mulți spun că, în momentul în care joacă, banii nu mai reprezintă decât o sursă de a produce plăcerea, iar adrenalina pe care o primesc atunci devine o adicție.
Prin mila Domnului, a fost trimis de duhovnic la noi la Centru, iar în prezent are cinci ani de când s-a oprit. Încă mai are datorii, dar câștigă destul de bine și își chivernisește mai bine viața, deși el năruise visul soției de a avea o casă a lor. Stau și acum în chirie, dar el a cheltuit foarte mult, în jur de 500.000 de euro. Cred că nu am auzit de la nimeni să fi pierdut o sumă atât de mare, dar soția mi-a zis: „Părinte, la cum îl știu, suma este mult subdimensionată față de cea reală”.
În prezent, el coordonează grupul de jucători anonimi din Iași. De cinci ani îi ajută pe alții. De multe ori, când vin persoane la noi, le recomand să meargă la dânsul, iar el se ocupă îndeaproape să-i sprijine. Iar soția lui, prin mila Domnului, a biruit, în mare măsură, cancerul, deși își pierduse părul în urma tratamentelor. Ea și-a revenit într-un mod minunat după ce el a devenit abstinent. A făcut cursul nostru de formare profesională și este consilieră în domeniul adicțiilor. Ea a înființat un grup de sprijin pentru familii. De la 1 decembrie este directorul Centrului Ortodox de Recuperare din Adicții (CORA) „Sfântul Maximilian” din Iași. Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată cum cei doi, ajunși în iadul acestei dependențe a jocurilor de noroc, sunt acum amândoi implicați în lucrarea de tămăduire a celorlalți.
Și povestea cu final negativ. Una dintre ele. La fel, o familie tânără. Soția nu știa cum să-l ajute pe el să scape de dependența de alcool. A venit ea la terapie timp de un an de zile, întrucât el refuza. Am sfătuit-o să lase prin casă pliante cu testul de evaluare a gradului de dependență de alcool sau cartea despre Alcoolicii Anonimi. Și le-a lăsat acolo, fără să-l mai critice, fără să-l mai acuze, iar el, pe ascuns, când ea pleca, nu mai muncea, ci doar consuma alcool.
Deși era încă tânăr, avea în jur de 40 de ani, avusese nenumărate tentative de sinucidere. Umbla cu frânghia în geantă, dar, pentru că era întotdeauna prea beat, nu reușea nici să se sinucidă. Avea depresie și tot cortegiul de probleme grele. Însă, făcând testul și citind cartea, prima dată a avut impresia că cineva îl urmărește și a scris cartea văzându-l cum trăiește. Și-a dat seama că ceea ce scrie acolo este adevărat. Și-a dat seama că adicția este o boală și că o mai au și alții. Atunci a scăpat de ceea ce noi numim „mitul unicității” – impresia greșită că doar lui i se întâmplă. A aflat că, iată, este o problemă pe care o au și alții. Și atunci a venit la centru. A înconjurat de nu știu câte ori clădirea, pentru că încă mai avea un pic de paranoia.
La început mi s-a părut chiar că o să fie agresiv cu noi, cei de acolo, pentru că, efectiv, cam asta transmitea prin limbajul nonverbal. Dar a doua zi, la a doua ședință, primul care a venit a fost el. Și a fost omul cel mai determinat să își mențină abstinența. Datorită lui am reușit să facem primul grup de Alcoolici Anonimi în urmă cu 20 de ani.
De ce este aceasta o poveste negativă? Eu consider că este așa întrucât, deși ea și-a continuat terapia, iar el a rămas în abstinență până în ziua de astăzi, cei doi au divorțat. Și, într-adevăr, foarte multe dezechilibre apar după ce persoana cuprinsă de o adicție oarecare devine abstinentă. Dacă nu lucrează foarte adânc la problemele pe care le are, atunci sigur că ele vor ieși la iveală și pot apărea probleme. Este dovedit statistic că cele mai multe divorțuri au loc după ce alcoolicii se opresc din băut și, de asemenea, mai există și ispita celor care, odată intrați în abstinență, pot să ajungă la polidependență, pot să își deschidă ochii pentru alte aspecte care pot duce la dependența încrucișată. Aici a apărut un atașament romantic, care a dus la desfacerea acestei căsnicii.
A.N.: În încheiere vă rog să adresați un mesaj celor care sunt confruntați cu problema adicțiilor în familia lor.
Pr. I.N.: Aș vrea să încep a răspunde aici cu îndemnul Mântuitorului Hristos: „Nu vă temeți!” Adaptând la situația noastră concretă, am putea detalia astfel: Nu vă pierdeți nădejdea! Nu disperați! Există vindecare! Există viață și după adicție! Problema pe care o aveți are o rezolvare, haideți s-o căutăm!
Primul pas este să înțelegem adicția ca pe o boală. Persoana care vă provoacă suferință nu este un om rău, nu este un ratat și nici cineva care nu vă iubește și căruia nu-i pasă de nimic, ci o persoană profund rănită. Ca orice bolnav, nu își poate controla pe deplin comportamentul.
De aceea, vă îndemn să nu mai încercați să îl „reparați”, să îl schimbați. Dacă ați fi putut, ați fi făcut-o deja! Acest atribut aparține exclusiv Lui Dumnezeu. Datoria dumneavoastră este, înainte de toate, să faceți efortul de a-l accepta așa cum este.
Acceptarea nu înseamnă resemnare, nu înseamnă renunțare, ci înseamnă să îl luați de acolo de unde se află. Pentru că și Dumnezeu ne acceptă și ne iubește astăzi așa cum suntem și nu așteaptă să fim perfecți pentru a ne iubi.
Al doilea pas: Nu vă supra-responsabilizați! Dacă va avea loc minunea schimbării vieții lui, acest lucru nu depinde în totalitate de dumneavoastră, ci de mila și harul Lui Dumnezeu. Având în vedere că nu dumneavoastră ați cauzat boala, nu e bine să purtați povara auto-învinovățirii pentru comportamentul celuilalt. De multe ori, membrii familiei nu trebuie să mai facă ceva, ci mai degrabă să se oprească din a mai face ceva. Acel „ceva” trebuie descoperit prin consiliere.
Al treilea pas este să apelați fără întârziere la centrele de specialitate ale Bisericii, la preotul de familie, la preotul duhovnic, pentru a primi îndrumarea cea mai potrivită. Mai există astăzi diferite grupuri de suport în preajmă la care puteți apela. Iar acest ajutor să-l cereți în primul rând pentru a vă gestiona frământările sufletești ale dumneavoastră și nu ale celui dependent.
În felul acesta puteți începe aventura cea mai palpitantă a vieții, adică minunea înnoirii sufletești, atât a dumneavoastră cât și a celui dependent, și care poate să ducă la nașterea „omului nou în Hristos”. Dacă procedăm așa, putem spune că „folosim” adicția sau o transformăm, din ceva ce părea răul absolut, într-un mijloc sau motiv de a experimenta „Hristo-terapia”, de care cu toții avem nevoie pentru propria mântuire.
Foto: Arhiva personală
