Pr. Alin Nica: Bătrânețea, timp binecuvântat și prilej de pregustare a Împărăției lui Dumnezeu

Părintele Alin Nica a prezentat luni, la Conferința de primăvară a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, lucrarea „Bătrânețea, timp binecuvântat și prilej de pregustare a Împărăției lui Dumnezeu”.

Pr. Alin Nica este coordonatorul preoților de caritate din Arhiepiscopia Bucureștilor.

Redăm versiunea scurtă a referatului, prezentată în cadrul evenimentului.


Bătrânețea, timp binecuvântat și prilej de pregustare a Împărăției lui Dumnezeu

„Chiar dacă omul nostru din  afară se trece, totuși,  omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi.”  (2 Corinteni 4, 16)

Introducere

În contextul anului 2023, declarat în Patriarhia Română ca fiind Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice,  considerăm că este un bun prilej să ne aplecăm atenția asupra modului în care receptăm bătrânețea și grija arătată față de bătrâni și cum poate Biserica să aducă o lumină pozitivă asupra acestei realități. Studiile sociologice arată clar că numărul persoanelor în vârstă este în continuă creștere[1],  această  nouă realitate  provoacă și Biserica la un răspuns pastoral adecvat. În acest sens, prin acest referat  ne propunem să răspundem la următoarele întrebări:

1) Ce face Biserica pentru  ca bătrânii să poată simți iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor?
2) Cu ce probleme se confruntă bătrânii în societatea contemporană?
2) Care este rolul  preotul de caritate în îngrijirea bătrânilor?

1. Scurtă reflecție teologică asupra raportului dintre timp și veșnicie

Din punct de vedere etimologic, Dicționarul explicativ al limbii române arată că prin cuvântul „bătrânețe” se înțelege  ca fiind etapa finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice. Această definiție prezintă bătrânețea doar din perspectiva vieții biologice, fără să ofere  și o  perspectivă eshatologică a existenței umane.  De aceea, considerăm necesar să reflectăm asupra raportului dintre veșnicie și timp pentru a arăta că viața omului este un timp de pregătire pentru eternitatea eonică. Viața biologică a  omului se desfășoară  și este comprimată înlăuntrul spațiului și timpului. Pe de o parte, timpul constituie  contorul vieții și al dezvoltării omului,  iar pe de altă  parte, arată că omul este supus  stricăciunii și pierii. Viața omului se măsoară în funcție de timpul ei care s-a scurs.[2] În acest sens, Sf. Vasile cel Mare spune: „Ne bucurăm când creștem și adăugăm ani vârstei noastre, de parcă am câștiga ceva. Și socotim fericit lucru când cineva,  prunc fiind, ajunge bărbat și din bărbat, bătrân. Uităm, însă,  că de fiecare dată pierdem din viața noastră exact atât cât am trăit; și nu simțim viața trecându-ne, cu toate că măsurăm totdeauna prin partea ei care a trecut și s-a dus”[3].

Așadar,  viața noastră biologică este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să îl prețuim și să îl valorificăm în fiecare clipă, deoarece fiecare clipă este unică și irepetabilă. Pentru a înțelege raportul dintre  timp și veșnicie am apelat la gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae. Dumnezeu a creat lumea ca să o facă părtașă de eternitatea sau de comuniunea cu Sine, nu prin ființa ei, ci prin har. Căci eternitatea fiind transcendentă făpturii temporale, nu poate veni cu adaosuri temporale, ci ca un dar din alt plan”.[4]  Părintele Stăniloae prezintă timpul și eternitatea în manieră personalist-duhovnicească, ambele fiind  raportate la Dumnezeu ca Persoană supremă, liberă în actele Sale. Astfel, eternitatea divină se manifestă în lume prin har, iar timpul uman se poate umple de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu-Cuvântul și a Duhului Sfânt. Timpul nu mai este o închisoare pentru om, decât dacă acesta se opune, prin libertatea sa, dialogului cu Dumnezeu și cu semenii săi. Eternitatea eonică este destinată omului și este rezultatul direct sau consecința folosirii timpului pentru inițierea și adâncirea continuă a dialogului pe care este chemat să îl poarte omul  cu Dumnezeu și cu semenii săi. Astfel timpul este valorizat pentru  cei care cultivă o relație vie cu Dumnezeu și se să străduiesc să umple timpul cu fapte bune. Timpul este dăruit de Persoana Supremă persoanelor umane pentru a răspunde chemării Lui.  Acesta se arată ca interval al dialogului liber și creator între Dumnezeu, om și cosmos, perioadă în care Împărăția lui Dumnezeu poate fi trăită aici și acum (hic et hunc), chiar dacă „în parte”[5]. Faptele săvârșite în intervalul timpului, pozitive sau negative, vor însoți omul pentru veșnicie și astfel îl așază în stare de fericire sau nefericire veșnică, după cum a răspuns chemării lui Dumnezeu. După modelul Preasfintei Treimi, care este comuniune interpersonală eternă, timpul uman cel mai valoros, este cel trăit într-o comuniune interpersonală, într-un dialog liber și creator.

Așadar, omul își câștigă în timp desăvârșirea și tot în timp se pregătește pentru viața veșnică. Raportul dintre cele trei dimensiuni ale timpului trecut, prezent și viitor, definește omul ca fiind „ființă care transcende timpul spre veșnicie prin nădejde și pocăință”[6]. Omul se naște, se dezvoltă și dispare înlăuntrul timpului. Viața lui se desfășoară continuu în prezent, iar acesta nu este un simplu moment de tranziție care transferă viitorul inexistent în trecutul pierdut, ci ceva mai amplu, pentru că reprezintă sinteza  ce unifică trecutul cu viitorul. Omul nu trăiește momente izolate, ci prin amintire, nădejde și imaginație își creează acel continuu răstimp pe care îl simte de fiecare dată ca prezent. Prezentul este însă deosebit de important pentru om, pentru că în el se hotărăște viitorul și se judecă trecutul. Diversele posibilități ale viitorului se transformă în cadrul prezentului în date definitive și irevocabile, care se păstrează în continuare ca trecut[7]. De aceea, la vârsta bătrâneții  trebuie valorificat acest timp prezent în mediul eclezial,  pe de o parte, prin relație vie cu Dumnezeu cultivată prin rugăciune, pocăință și împărtășire de Sfintele Taine, iar pe de altă parte, prin împreună viețuire  în comuniune cu semenii.

2. Bătrânețea însoțită de virtute este cinstită și devine pildă pentru urmași

Textele biblice din cărțile sapiențiale arată că bătrânețea care rodește virtuți este cinstită și respectată.  Fiecare verset dovedește faptul că bătrânețea este cinstită câtă vreme este însoțită de virtuți dobândite prin cultivarea relației cu Izvorul înțelepciunii,  care este Dumnezeu. De exemplu, unele texte scripturistice arată că bătrânețea este unită cu înțelepciunea:  „Stai în tovărășia celor bătrâni și cu cel înțelept te unește”. (Inț. Sir. 6,35); „Nu disprețui vorba celor bătrâni, că și ei au învățat de la părinții lor. Că de la ei vei învăța înțelepciunea și îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie.” (Ecc. 8,9) „Oare nu la bătrâni sălășluiește înțelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12). De asemenea, Sfinții Părinți arată că bătrânețea este cinstită când este însoțită de virtuți. Astfel, Sf. Ioan Gură de Aur arată că virtutea credinței este cea care dă valoare bătrâneții: „Ați văzut căruntețe viguroasă și bătrânețe înfloritoare? Ați văzut atlet viteaz luptând împotriva firii și a inimii? Ați văzut bărbat la adânci bătrâneți mai tari ca diamantul? I-a slăbit tăria trupului, dar i s-a întărit puterea credinței. Așa sunt faptele Bisericii. Slăbiciunea trupului nu vatămă cu nimic tăria credinței. Podoabă a Bisericii e căruntețea gârbovă unită cu credința întraripată”.[8],

3. Biserica este spațiul în care are loc pregustarea Împărăției lui Dumnezeu

Biserica este locul în care putem simți razele Împărăției lui Dumnezeu, fiindcă Duhul Sfânt îl face pe Hristos prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Hristos a vindecat firea omenească în Persoana Sa prin Întrupare și i-a redat pentru totdeauna adevărata și deplina sănătate. Prin Sfintele Taine omul este pus în legătură ființială cu Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh invocat de preoții Bisericii și prin mijlocirea formelor văzute. Biserica devine locul în care timpul uman se întâlnește, în sens liturgic, cu veșnicia care se coboară în și prin Hristos cel Înviat. „Biserica îl cheamă pe om la datele prezentului, îl întărește pe om spre a birui trecutul negativ și spre a se izbăvi de puterea acestuia care îl distrage sau care îi abate atenția de la prezent, spre a aborda astfel corect prezentul și a se întinde către viitor ”[9] așa cum spune și Sf. Ap. Pavel în Epistola către Filipeni „uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând la cele dinainte, alerg la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos”. (Filipeni 3, 14) În Biserică, timpul este oferit ca „vreme (καιρός)”, adică prilej de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, iar spațiul, ca tărâm al realizării al acestei comuniuni.

Câtă vreme omul se limitează exclusiv la spațiul său în mod egoist, rămâne despărțit de Dumnezeu și de aproapele. Când se deschide prin iubire, trăiește și spațiul ca un tărâm al întâlnirii și al perihorezei cu Dumnezeu și cu aproapele. La fel se întâmplă și cu timpul. Spațiul, ca și timpul, nu sunt proprietatea noastră. Sunt bunuri care există spre întrebuințare în comun. Când le ținem pentru  noi înșine, ne despărțim  de ceilalți. Ne despărțim nu doar de cei ce au trăit înaintea noastră, dar și de cei ce trăiesc lângă noi”.[10] În Biserică spațiul și timpul este îndreptat către Hristos, Cel Care este conducătorul Bisericii.  Sfânta Liturghie  este experiența cea mai concretă și plenară a timpului împlinit și depășit, deoarece timpul liturgic este timpul actualizării actelor mântuitoare ale lui Hristos: „când Hristos vine în Liturghie, vine cu tot ceea ce El a făcut. Poartă cu El tot ceea ce a făcut pentru noi. Devine contemporanul nostru cu Crucea Sa, cu Învierea Sa, vine cu tot ceea ce ne va dărui în veșnicie. Dar El nu suprimă temporalitatea noastră, ci o umple și ne ajută să trăim în ea veșnicia. Contradicția dintre timp și eternitate dispare”[11].

De asemenea, Sfintele Taine au rol terapeutic și deschid omului calea spre primirea harului dumnezeiesc. Prin Sfintele Taine noi primim harul care izvorăște din viața Prea Sfintei Treimi care aduce vindecare de păcat și implicit de boală sufletească și trupească. Dacă ne oprim atenția asupra Sfintelor Taine pe care le administrăm cel mai ades vârstnicilor, vom observa că acestea ni se arată în primul rând ca fiind  lucrări ale Bisericii cu rol terapeutic. Sfinții Părinți și întreaga Tradiție a Bisericii, textele slujbelor și textele liturgice vorbesc în termeni medicali despre Sfintele Taine, despre efectele lor și despre rolul preotului.  De exemplu, în Constituțiile Apostolice se arată că: „Se cuvine să-i ajutăm pe cei bolnavi, pe cei aflați în primejdie, pe cei ce se clatină; și pe cât este cu putință să-i vindecăm prin propovăduirea Cuvântului, izbăvindu-i din moarte. Căci cu adevărat  <<nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi >>(Matei 9,12)[12]. Taina Euharistiei ni se arată ca leac (φάρμακον)  și este, după cum spune Nicolae Cabasila cea mai mare taină, mai presus decât oricare alta, mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva[13]. Sfinții Părinți o socotesc ca fiind leacul prin excelență, care vindecă toate relele legate de păcat. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Nu este boală care să nu dea înapoi prin puterea acestei doctorii. Ea stinge toată boala și neputința”[14]. Taina Maslului este adresată în special celor bolnavi, după cum vedem relatat în Evanghelie. numeroase vindecări făcute de Sfinții Apostoli se făceau prin ungere cu untdelemn însoțită de rugăciune.

4. Lucrarea preotului de caritate,  prelungirea mâinilor milostive ale lui Hristos

De multe ori, fără copii, fără familie din cauza fenomenului migrației, mulți vârstnici sunt nevoiți să facă față singurătății și deznădejdii. Acest lucru afectează calitatea vieții trupești și sufletești a bătrânilor. Într-un studiu amplu, psihiatrii americani Jacqueline Olds și Richard Schwartz  avertizează că singurătatea și izolarea socială deteriorează sănătatea și fericirea persoanei.[15] Un alt studiu, dat publicității în noiembrie 2011, a arătat de asemenea că singurătatea afectează calitatea somnului, cu rol-cheie în păstrarea sănătății, care este mai fragmentat, afectând calitatea vieții și sănătatea. Necesitatea vieții trăite în comuniune și pericolul singurătății  sunt semnalate și de spiritualitatea filocalică care cuprinde admirabile rânduri  despre modul cel mai potrivit de conviețuire al oamenilor. De exemplu, Nichita Stithatul, sprijinindu-se pe textul biblic, afirmă că: „Locuirea la un loc cu alții este mai sigură decât singurătatea. Despre trebuința locuirii la un loc e martor cuvântul sfințit al lui Iisus și Dumnezeu: <<Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor>>. (Matei 18,20). Iar despre primejdia singurătății, Solomon zice : <<Vai celui singur, că atunci când va cădea nu este cine să îl ridice pe el>>. (Ecclesiastul 4, 10) coborârea lui Dumnezeu la noi nu s-a făcut în pustiu, ci în cetăți și în mijlocul oamenilor păcătoși. Deci e trebuincioasă buna înțelegere a unei viețuiri la un loc și e primejdioasă singurătatea”.[16]

Preoții care asigură asistență religioasă bătrânilor pot întâlni situații când unii dintre bătrâni nu sunt  deschiși la a se angaja la un efort de a se schimba în bine. Acest lucru nu trebuie nici să ne mire, nici să ne sperie.  Încă din secolul al IV-lea Sf. Ierarh Grigorie Teologul arăta că nu toți oamenii își doresc vindecarea și de aceea făcea pomenire de trei categorii de oameni care refuză în mod diferit tămăduirea: în prima categorie întră oamenii care, deși sunt plini de nenumărate patimi, nu vor să le vadă; în a doua categorie sunt cei care își recunosc bolile sufletului, dar nu vor să audă cuvânt de tămăduire, iar în cea de a treia, cei nerușinați și obraznici, care se bucură când săvârșesc păcatul. Cu aceste categorii este o lucrare grea și plină de osteneală.[17]  Dar tot Sf. Grigorie Teologul arăta de ce are nevoie preotul pentru  a putea vindeca. Astfel, preotul are nevoie de trei lucruri: în primul  rând de multă și desăvârșită credință, în al doilea rând, de mai mare ajutor de la Dumnezeu, în al treilea rând de destoinicie, atât în cuvânt, cât și în faptă[18].  Sf. Grigorie Teologul arată că tămăduirea privește omul întreg, că prin lucrarea terapeutică asupra omului se dorește îndumnezeirea sufletului și a trupului.

Concluzii

În concluzie, putem spune că Biserica prin acțiunile sale pastorale, sociale, filantropice și duhovnicești aduce alinare bătrânilor și dă un sens pozitiv bătrâneții. Biserica asigură vârstnicilor accesul la spațiul eclezial prin slujirea și administrarea Sfintelor Taine de către preoții slujitori din spitale și centrele sociale de îngrijire.  Prin lucrarea pastorală a preotului în general și a celui de caritate în mod special bătrânii primesc cuvânt de mângâiere, descoperă un sens al vieții la care poate nu s-au gândit mai profund pe parcursul vieții și astfel se pregătesc pentru un sfârșit bun al vieții. Problemele principale ale bătrâneții, anume izolarea, însingurarea, neputințele fizice sunt alinate prin grija mai atentă față de viața lăuntrică pe care bătrânul o poate cultiva la îndrumarea și cu ajutorul preoților.

De asemenea, preoții au șansa să învețe multe lucruri din situațiile cu care se întâlnesc în pastorația bătrânilor și pot folosi aceste observații în povățuirea fiilor duhovnicești care nu au ajuns însă la vârstă înaintată. Vedem că în această lucrare de îngrijire câștigă și cel care este îngrijit și cel care îngrijește, fiecare cu aportul său la desăvârșirea celuilalt.

NOTE

[1] Sorin Ionițe , Îmbătrânirea demografică în România, https://basilica.ro/factbox-imbatranirea-demografica-in-romania/, 15 mai 2023 „În România, se observă o accentuare a fenomenului, mai ales după anul 2000, având drept cauze principale declinul natalității și imensa emigrare a populației tinere și adulte. Potrivit celor mai recente date furnizate de Institutul Național de Statistică (INS), în iulie 2022 locuiau în țara noastră aproximativ 3,9 milioane de vârstnici din cei 22 milioane de rezidenți, în timp ce populația tânără de 0-14 ani este formată din aproximativ 3,2 milioane persoane”.

[2] Georgios Mantzaridis,  Morala creștină, București, Ed. Bizantină, 2006, p. 418.

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, omilia a VIII-a, în PSB, vol. 17, serie veche, EIBMO, p. 163.

[4] Pr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, pp. 177-178.

[5] Pr. Ștefan Buchiu,  Părintele Dumitru Stăniloae-teologul iubirii dumnezeiești, București, Ed. Basilica,  2022, p. 121.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova,  Ed. Mitropoliei Olteniei,  1987,  p. 128.

[7]  Otto Friedrich  Bollnow  Das Verhältnis  zur Zeit, Heidelberg 1972, p. 39-40 apud G. Mantzaridis, Morala creștină, p. 417.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur,  Cuvântare la fericitul Avraam, I, în PSB, 14, serie nouă, București, Ed. Basilica, 2015, p. 588.

[9] G. Mantzaridis, Morala creștină,  p. 420.

[10]G. Mantzaridis, Morala creștină, p. 419.

[11] Marc-Antoine Costa de Beauregard , Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită, p. 151 apud Pr.  Șt, Buchiu, Părintele Dumitru Stăniloae-teologul iubirii dumnezeiești, București,  Ed. Basilica, 2022, p. 119.

[12] Constituții  Apostolice II, 14, 11. apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, București, Ed. Sophia, 2001, p. 262.

[13] Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, IV, 60 apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor…, , p. 270

[14] Sf. Ioan Gură de Aur,  Omilii la Matei, IV, 9 apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor…, , p. 271.

[15] Jacqueline Olds, Richard Schwartz, The Lonely American: Drifting Apart in the Twenty-first Century, Hardcover,  Beacon Press, 2009 apud Diac. S. Mihalche Ești ceea ce trăiești…, p. 107.

[16] Nichita Stithatul Cele 300 de capete despre făptuire, p. 234.

[17]Mitr.  Ierotheos Vlachos, Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe,  București, Ed. Sofia, 2017, p. 281.

[18]Mitr.  Ierotheos Vlachos,, Știința medicinei duhovnicești…, p. 285.

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews

Comentarii Facebook


Știri recente

ASCOR Chișinău și-a reluat activitatea

După mai mulți ani de întrerupere, filiala din Chișinău a Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) își reia activitatea. Evenimentul a fost marcat în cadru solemn, duminică, la sediul Mitropoliei Basarabiei. Manifestarea a fost organizată cu…