Drumul bisericilor de lemn ale Moldovei trece și prin Cândești, o așezare întinsă pe malul Siretului, în județul Botoșani. Obștea de aici a primit, la începutul veacului trecut, un lăcaș de închinăciune din Pătrăuții de Jos, localitate aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei.
Așezat pe malul râului Siret, la granița dintre județele Botoșani și Suceava, Cândeștii, la fel ca și Rogojeștii vecini, duc în spate o istorie interesantă. Comunitatea de aici e formată preponderent din coloniști ucraineni, strămutați în vremea stăpânirii habsburgice a localității, practică frecvent întâlnită în teritoriile românești stăpânite de austrieci. Din punct de vedere etnic, satul și-a păstrat și acum caracterul omogen. Ucrainenii n-au plecat, nu și-au uitat tradițiile, obiceiurile și, mai ales, credința. Așa că și acum stâlpul comunității este bisericuța de lemn a satului. Lăcașul, adus cu carele cu boi din Pătrăuții de Jos, sat aflat azi în componența Ucrainei, la 1914, a fost restaurat și păstrează, grație eforturilor neobosite ale preotului paroh Ionuț Amarinei, înfățișarea sa de la început. „Oamenii sunt atașați de bisericuța lor. Dacă n-ar fi fost ei, n-am fi putut face atâtea lucruri. Gândiți-vă numai că jumătate din sat este format din văduvi. Dar toți au susținut refacerea bisericii”, povestește părintele.
După construirea sa, în 1777, la Pătrăuții de Jos, biserica a primit hramul Sfinților Arhangheli. La strămutarea în Cândești, lăcașul a fost încredințat purtării de grijă a Sfântului Dimitrie.
Începuturile, în veacul al XVIII-lea
Lăcașul de lemn de la Cândești a fost ridicat în 1777, în localitatea Pătrăuții de Jos, raionul Storojineț, din imediata apropiere a Cernăuților, zonă aflată în prezent în componența Ucrainei. De altfel, în perioada ocupației austriece în Bucovina (1775-1918), satul Cândești a fost împărțit în două, granița Regatului României cu Imperiul Habsburgic fiind stabilită pe râul Molnița, care trece chiar prin mijlocul așezării.
În 1912, în vremea mitropolitului Vladimir Repta al Bucovinei și Dalmației, pentru că în Pătrăuți s-a construit o biserică mult mai mare și mai impunătoare, vechea biserică de lemn a fost dăruită satului Cândești și strămutată efectiv la 1914. „Așa s-a întâmplat în mai toate satele din zona noastră, a Siretului. La Pătrăuți, biserica a fost demontată bârnă cu bârnă și mutată aici, unde spun bătrânii că ar fi fost o groapă, o mlaștină. Oamenii au acoperit acea mlaștină, au ridicat nivelul pământului și au încheiat din nou bârnele, ridicând biserica. Înainte, în Cândești nu exista decât clopotnița veche, iar aceasta se folosea doar la înmormântări. Iar preotul din satele vecine venea o dată pe lună și ținea aici o slujbă”, a precizat parohul de la Cândești.
Stilul arhitectural
Bisericuța de la Cândești este construită din bârne groase de brad, încheiate la colțuri „în coadă de rândunică” și așezate pe talpă de stejar și temelie de piatră de râu. Inițial, acoperișul a fost de șindrilă. Ulterior, dranița a fost înlocuită cu tablă zincată.
Toate îmbinările sunt lucrate în cepuri de lemn, iar bârnele sunt cioplite numai din bardă. La exterior se remarcă brâul înflorat, lucrat în lemn, în partea superioară, precum și consolele acoperișului, cioplite „în cap de cal”.
Vreme îndelungată, bisericuța a fost tencuită atât la interior, cât și la exterior, lucru care a condus către o degradare accelerată a tălpii și, mai ales, a fundației. „Prin anii â60, bisericuța a fost tencuită pe interior și pe exterior, favorizând umezeala și, deci, degradarea lemnului. Acum am reușit să o refacem exact așa cum știm că a fost în Pătrăuții de Jos, localitatea din care a fost adusă”, povestește părintele Ionuț Amarinei.
Grație eforturilor sale neîntrerupte, bisericuța, încadrată în lista monumentelor istorice din județul Botoșani, a fost salvată de la dispariție. Tânărul paroh a luptat cu birocrația și cu piedicile de tot felul și a reușit, într-un sat mic și îmbătrânit, să facă imposibilul. Adică, să redea comunității și generațiilor care vin cel mai valoros bun al lor – biserica satului. Exteriorul a fost supus unui minuțios proces de refacere. Astfel, bârnele putrezite, de deasupra temeliei, au fost înlocuite, lemnul a fost tratat și tăbănuit cu scândură. „Am lucrat numai cu meșteri din Bucovina, care cunosc tehnica lucrului în lemn. După toată procedura de refacere și consolidare, am repodit cu scândură pe dinafară, iar biserica și-a recăpătat chipul original”, explică pr. Amarinei.
Catapeteasma, cea mai de preț podoabă a interiorului
Pe dinăuntru, bisericuța este tencuită și văruită în alb. Spațiul, împărțit doar în altar și un naos prelungit, prezintă particularități specifice zonei din care provine. Aici nu există perete despărțitor și nici pronaos sau pridvor. De asemenea, inițial, catapeteasma nu a avut uși diaconești.
Albul imaculat al pereților contrastează puternic cu icoanele înnegrite de pe fundal, sporind taina și pacea locului. Catapeteasma este cea originală și reprezintă cea mai de preț podoabă din patrimoniul bisericii. „Icoanele au fost doar curățate. Am consultat un specialist și așteptăm să vedem ce se poate face, dacă o vom putea restaura integral”, explică vrednicul preot de la Cândești.
Dacă și aceasta va putea fi restaurată, așa cum speră părintele Amarinei, bisericuța își va întregi chipul în care a fost croită la Pătrăuți. Iar Botoșanii se vor putea mândri cu încă o ctitorie în lemn salvată de la dispariție.
Cândești, satul ucrainenilor
Așezat pe valea Siretului, în vecinătatea localităților Talpa și Rogojești, satul Cândești a fost atestat documentar încă din anul 1463. În perioada dominației habsburgice în Bucovina, satul a fost despărțit în două, jumătate rămânând în vechiul regat al României, iar jumătate în Bucovina. Despărțiți vreme de aproape un secol și jumătate de un râu mic, ce trece prin mijlocul așezării, cei de la Cândești încă își mai spun și acum „regățeni” și „bucovineni”, după locul în care își au întemeiată gospodăria.
Astăzi, satul este format preponderent din etnici ucraineni, ortodocși practicanți și iubitori ai tradițiilor lor vechi. „Când am venit aici, nu înțelegeam deloc ce vorbesc. Din patru cuvinte, trei erau în ucraineană, de fapt mai mult un dialect local al acestei limbi. În cei 12 ani de când le sunt paroh, cei mai bătrâni au murit. Iar cei mai tineri vorbesc mai mult românește. Dar păstrează obiceiurile lor vechi. Spre exemplu, Cândeștiul este singurul sat de pe valea Siretului unde de Bobotează se colindă. De asemenea, în primele două zile de Crăciun, toți bătrânii din sat merg la colindat în fiecare casă”, povestește părintele Amarinei. (Reportaj semnat de Otilia Bălinișteanu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 23 noiembrie 2013)
