Pogorârea Duhului Sfânt – Cincizecimea – Rusaliile
Biserica Ortodoxă cinstește persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii și a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită și Lunea Sfântului Duh). Credincioșii ortodocși se vor afla la 8 iunie 2014 în Duminica Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor și Duminica mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viața Bisericii.
Istoricul sărbătorii
Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creștini împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) și Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată și în Constituțiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ș.a. Marii predicatori din secolele IV și V au lăsat o mulțime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârșitul secolului IV și începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălțării Domnului și a Pogorârii Sfanțului Duh, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paști, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.
Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt
Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:
„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuși Preasfântul de viață Făcătorul și întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o ființă și de o slavă cu Tatăl și cu Fiul.
În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinții Apostoli, în foișorul unde stăteau ei, și s-a așezat peste flecare dintr-înșii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieștii Părinți, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.
Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: „De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni”. Și iarăși: „Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede”. Iar după patimă, înainte de înălțarea la cer, iarăși a zis: „Iar voi să rămâneți în Ierusalim, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus”. Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.
Pe când Ucenicii se găseau în foișor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neașteptate tunet din cer, în așa fel, încât a străbătut mulțimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; și Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci și peste cei șaptezeci de ucenici; și aceștia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci și Apostolul înțelegea și grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulțimea socotea că sunt beți, că neînțelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alții, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulțimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părțile pământului: părți, mezi și elimiți, care fuseseră robiți puțin mai înainte, de Antioh.
Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălțare, iar nu îndată după înălțare, spre a face pe Ucenici să-L aștepte cu și mai multă înflăcărare. Tradiția zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârșită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume și Mângâietorul. În ce privește Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paști, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roșie. Să se mai țină seamă și de asemănări: Acolo era un munte, aici un foișor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului și negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.
Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să învețe mulțimile și să le aducă la Hristos și prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curățire; și S-a împărțit în limbi, pentru haruri. Și precum odinioară a amestecat pe cei ce știau numai o limbă și i-a împărțit în mai multe limbi tot așa și acum, celor ce cunoșteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiți în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulți cei adunați și ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi și pentru ca cei ce se aflau acolo de Paști și văzuseră cele săvârșite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse și harul Duhului; după cum și Hristos săvârșind un nou Paște propriu, făcuse în loc de Paștile cel obișnuit, Paștile cel adevărat.
Duhul nu S-a așezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul și partea cea mai aleasă a trupului și cuprinde în el mintea, de la care și limba își trage graiul. Pe de altă parte, este ca și cum Duhul Și-ar lăsa glasul prin limbă, așezându-Se asupra capetelor Apostolilor și rânduindu-i astfel învățători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc și focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost și în Sinai, arătând prin aceasta, că și atunci și acum Duhul este Același, dând Legea și orânduind toate. Mulțimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune „ca de foc”, ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însușire trupească.
Apostolii au fost învinuiți de beție. Dar Petru, sculându-se și vorbind în mijlocul mulțimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.
Cincizecimea
Cincizecimea se numește așa pentru că se prăznuiește la 50 de zile după Paști. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferințele evreilor în pustiu, precum și de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu și de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulțumea lui Dumnezeu și pentru secerișul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei și pentru cinstirea numărului șapte, întrucât acest număr adunat de șapte ori cu el însuși, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau așa, ci și anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori șapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat și vitele la odihnă, iar robilor dobândiți cu bani, li se dădea libertatea să plece.
În Noul Testament, aceasta zi amintește de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzește spre tot adevărul și ne învață cele plăcute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieșirea din răutatea necredinței și ziua întemeierii Bisericii în chip văzut.
Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paști, prăznuim Sfânta Cincizecime. Și această sărbătoare am luat-o din cărțile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de șapte, dar și pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paști, tot astfel și noi prăznuim cincizeci de zile de la Paști, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzește spre tot adevărul și ne învață cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai știe că la evrei erau trei sărbători mari: Paștile, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor. Paștile în amintirea trecerii Mării Roșii; căci cuvântul paște înseamnă „trecere”. Și sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea și întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.
Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferințele lor din pustiu, cum și de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu și de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieșirea din răutatea necredinței și intrarea în Biserică; că atunci ne împărtășim și noi cu Trupul și Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alții cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului șapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de șapte ori cu el însuși, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de șapte ori șapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat și vitele la odihnă, iar robilor dobândiți cu bani, li se dădea libertatea să plece.
A treia sărbătoare era Sărbătoarea Corturilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paștilor. Această sărbătoare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai și făcut de marele meșter Veseleil. Săvârșeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la țară, mulțumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că și David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoștință), pentru aceste zile.
Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noastră cea din morți; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăși se vor alcătui, și ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veșnice.
Se cuvine să mai știm, că în ziua aceasta, săvârșindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Și fiindcă Sfinții Părinți au socotit să despartă praznicele pentru măreția Preasfântului și de viață făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta și de viață începătoare Treime, iată că și noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.
Rusaliile
Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în românește „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morților. Creștinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morților. În unele zone ale țării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori și cu un colac deasupra pentru pomenirea morților. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiția Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.
Istoria Bisericii începe la Rusalii
Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălțare sau la 50 de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit și când evreii își serbau și ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creștine, căci în aceeași zi, în urma cuvântării însuflețite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat ființă în chip văzut Biserica, adică Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod țelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce și al Învierii Domnului.
Deși fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt și cu toții au pornit în lume vestind tainele Împărăției cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deși cei ce s-au botezat erau „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer”, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un așezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creștine ca instituție divino-umană.
Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul și împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelații a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea și sfințirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred și Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noștri, dar simțit de inimă.
Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, știind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El și nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Și va vesti cele viitoare, îi va mângâia și Îl va preamări, căci „din al meu va lua și vă va vesti”. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.
Biserica este așadar Hristos în toți, uniți prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu și indisolubil. Iisus Hristos și toți credincioșii sunt mădulare ale aceluiași Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp și un singur Duh. Și această unitate a fost consfințită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. (mai multe informații în Ziarul Lumina)
Duhul Sfânt
Sfântul Duh Se numește Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie și să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Și El mijlocește, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca și Hristos, că și Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numește și alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numește altul, pentru că este de aceeași ființă. Căci unul și altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeași ființă. Despre cei ce sunt de ființe deosebite nu se poate grăi așa, fără să li se arate, îndată, și ființa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl și cu Fiul; de aceea, El este și împreună-Ziditor (Făcător) a toate și chiar Lucrător al învierii de obște, și face toate câte voiește: sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe proroci și, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înțelepciunea, viața, mișcarea, împărtășirea din sfințenie și din orice fel de viață. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl și Fiul are și El, afară de nenaștere și naștere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, așadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri și, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala și toată neputința. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.
