Secolul al II-lea a fost unul relativ liniștit pentru creștini. Împărații romani au persecutat doar în anumite regiuni și pentru scurte perioade de timp comunitățile creștine aflate în creștere. Au existat și exemple, asemenea împăratului Hadrian sau Antoninus Pius, care au făcut mai mult decât să meargă pe linia trasată de rescriptul lui Traian și ale căror manifestări împotriva creștinilor au fost aproape nule ca intensitate.
Într-o epistolă transmisă lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, în anul 124, împăratul Hadrian (117-138) afirma următoarele: „Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Granianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămână necercetată pentru ca nici oamenii să nu se tulbure și nici să nu dea calomniatorilor prilej de a-și manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susține în chip lămurit plângerea lor împotriva creștinilor, în așa fel ca să se poată răspunde pentru ea și înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceștia, dar nu numai cu simple pretenții și doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzație, să te informezi că aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire și arată că unii au săvârșit ceva împotriva legilor, să dispui așa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutății acesteia și caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine” (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1-3, în: „PSB”, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). Observăm că rescriptul lui Hadrian urmează practic linia trasată de cel al predecesorului său, împăratul Traian (98-117). Se precizează aici să fie acordată maximă atenție calomniatorilor și răzbunătorilor care se puteau folosi de persecuția creștină pentru a se răzbuna pe adversarii lor. Însă ceea ce nu remarcăm aici este pedepsirea creștinilor pentru simplul fapt că sunt astfel. Aici este diferența esențială față de rescriptul împăratului Traian. Creștinii puteau fi acuzați numai în cazul în care comiseseră anumite delicte grave împotriva legii. Plângerea împotriva creștinilor trebuia „susținută în chip lămurit”, adică acuzatorii erau nevoiți să aducă dovezi împotriva acestora cum că încalcă legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau să fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea creștinilor pentru simplul motiv că aceștia au aderat la această credință. De asemenea, Hadrian îi cere proconsulului Fundanus să îi pedepsească cu asprime pe calomniatori. Astfel, creștinii puteau, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, să răsufle ușurați și să trăiască ceva mai liniștiți. Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui împărat roman. Hadrian, care poseda o cultură bogată influențată profund de elenism, era un om înțelept și așezat care, în ciuda anumitor excese și patimi de care romanii nu erau deloc străini pe vremea respectivă, a dat dovadă de mult spirit practic. În vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lungă perioadă de pace (pax romana), iar imperiul a fost consolidat și din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui împărat.
Antoninus Pius – un împărat cu adevărat pios
Despre Antoninus Pius și mai ales despre fiul său, Marcus Aurelius, s-a scris destul de mult. Se știe despre Antoninus că era un împărat credincios cultului păgân, poate chiar puțin bigot și rigid, dar care a fost deschis din anumite puncte de vedere față de credința creștină. El merge chiar mai departe decât Hadrian în bunăvoința sa față de creștini. Într-un așa-numit rescript (în fapt tot o epistolă) adresată conducătorilor romani din Asia, el precizează următoarele: „Știu că zeii vor fi plini de grijă ca să nu lase pe niște astfel de oameni să rămână ascunși. Căci tocmai pe aceia ar trebui să-i pedepsească mai mult, care nu vor să se închine lor. Pe unii ca aceia voi îi acuzați de tulburare și-i învinuiți ca atei, din cauza părerii pe care ei o au despre zei, aducându-le și alte acuzații, pe care însă nu le putem dovedi (s.n.). Se pare totuși că acelora le este folositor să creadă că mor din cauza învinuirilor pe care voi li le aduceți. Și în felul acesta ei vă înving pe voi, punându-și mai degrabă la dispoziția lor sufletele lor, decât să se lase convinși că săvârșesc cele ce pretindeți voi” (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Antoninus Pius este primul împărat roman care pune sub semnul întrebării partea religioasă a condamnării creștinilor. El este ferm convins că zeii păgâni îi pedepsesc pe cei care nu se închină lor, dar, de vreme ce creștinii nu fac acest lucru și totuși nu sunt pedepsiți, atunci înseamnă că ei posedă o credință. Cum este această credință și cum stau alte aspecte care teoretic îi „acuzau” pe creștini, Antoninus Pius se vede nevoit să recunoască că nu se știe. Romanii acționau orbește, fără o cercetare amănunțită. Ei îi considerau pe creștini ca fiind atei, deoarece aceștia nu se închinau la zei, dar nu își puneau problema să afle ce Dumnezeu cinstesc ei de fapt. Așadar, împăratul Antoninus este efectiv impresionat de faptul că creștinii aleg mai degrabă moartea decât să se lepede de convingerile lor, lucru care îi transformă în veritabili… biruitori! Mărturia aceasta este, efectiv, incredibilă. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce ni se spune în continuare: „În ceea ce privește cutremurele care s-au întâmplat și care se întâmplă, nu se cuvine să vă arătați plini de mânie, atunci când ele au loc, dacă comparați cele ale voastre cu cele ale acelora, deoarece aceia sunt mai plini de îndrăzneală decât voi față de Dumnezeu. Voi, în vremea aceea, păreți că neglijați cu desăvârșire pe zeii voștri și neglijați cu totul templele, rămânând străini de orice legături cu Dumnezeul cel nemuritor. Din acest motiv vă arătați plini de invidie față de cei ce și-au păstrat legătura lor cu dumnezeirea și-i persecutați până la moarte” (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Creștinii sunt puși practic deasupra păgânilor în acest rescript, deși redarea lui corectă și completă de către Eusebiu este una discutabilă. Acest pasaj pare interpolat aici, deoarece este aproape imposibil ca Antoninus Pius să fi rostit aceste vorbe, chiar și mișcat de simpatia sa față de creștini. Era cu neputință ca un împărat roman să ajungă la această concluzie fără să fie cel puțin tentat să devină creștin. Concluzia, însă, pare veridică și este următoarea: „Iar dacă cineva ar vrea să aducă împotriva unui creștin acuzația că este creștin, cel ce este astfel acuzat să fie absolvit de crima care i se impută, chiar dacă s-ar dovedi că este creștin; iar acela care pornește acțiunea împotriva lui să fie vinovat judecății” (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., pp. 156-157). Așadar, se interzicea formal persecutarea creștinilor doar pentru că sunt creștini, o idee prezentă incipient și în rescriptul lui Hadrian. În materialul următor vom analiza cum a decurs relația dintre conducătorii romani și creștini și în restul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea. (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 februarie 2013)
