Persecuții și permisivitate față de creștini

Secolul al III-lea a debutat cum nu se poate mai nefericit pentru creștini. Dinastia Severilor, inaugurată de Septimius Sever, a început o persecuție destul de amplă la adresa creștinilor. Primul reprezentant al ei, Septimius, a fost un adversar declarat nu doar al creștinismului, ci și al iudaismului. Însă ultimul membru al Dinastiei Severilor, Alexandru Sever, a fost mult mai binevoitor față de creștini.

Dacă ne îndreptăm atenția asupra personalității lui Septimius Sever, atunci observăm un om cult, priceput din punct de vedere oratoric, cinstit în judecarea celorlalți, dar cu o viață relativ dezordonată și plină de intrigi. Aceste amănunte pot fi regăsite în faimosul document „Historia Augusta”, unde capitolul XVII îi este dedicat în întregime. Septimius a avut parte de o educație bogată, de vreme ce s-a născut într-o familie importantă, ai cărei membri ajunseseră să ocupe funcții cruciale în Imperiul Roman, cum era cea de consul. Ni se spune la un moment dat că Septimius Sever citea mult atunci când era tânăr și că jocul său favorit era cel în care avea rolul de judecător. Era o persoană imparțială, poate chiar un pic rigidă și în mod clar dădea semne de aroganță. Cu toate că familia sa poseda funcții importante, nici unul dintre membrii ei nu ajunseseră încă pe scaunul imperial, deoarece nu erau propriu-zis din Roma, ci din „provincie” (Africa). Septimius Sever urma să fie primul, ajutat în principal de legiunile romane care staționau în Germania. El era cel care punea capăt rebeliunii izbucnite după asasinarea lui Commodus. Odată ajuns împărat, în anul 193, a început o serie de reforme. Din punct de vedere politic și economic, Severus s-a dovedit un administrator priceput, gata să încheie alianțe comerciale favorabile imperiului. A pus oameni pregătiți în funcțiile înalte și s-a preocupat ca marele pericol la adresa imperiului, adică Imperiul Persan, să fie rezolvat pentru o lungă perioadă de timp. Însă, la un moment dat, „Historia Augusta” precizează următoarele: „A interzis convertirea la iudaism aplicând pedepse grele și a promulgat o lege asemănătoare și în privința creștinismului”. Decizia lui Septimius Sever nu ne este explicată de documentul istoric în cauză. Aici se află o idee importantă. Convertirea la iudaism a fost interzisă probabil pentru că iudeii erau considerați drept o populație greu de ținut în frâu. Veșnic gata de răscoală și cu o prezență romană în regiune care putea fi copleșită de avântul eroic al fanaticilor religioși, poporul iudeu nu avea nevoie de mai mulți aderenți, ci de mai puțini. Pe de altă parte, Septimius face o diferență între iudaism și creștinism, de vreme ce dă două legi diferite. Creștinismul nu mai era privit drept o simplă sectă iudaică. Legea separată a lui Severus îi confirmă existența de sine stătătoare. Însă care să fie explicația pentru această interzicere a convertirilor? Septimius Sever a promulgat aceste legi la întoarcerea din războiul cu perșii, în 201-202, pe când vizita Palestina și Egiptul. Poate că dorea pur și simplu să se asigure că legiunile și aliații din zonă urmau să îi rămână loiali pentru că aceste zone erau aproape de focarul de luptă cu perșii. Problema creștinilor nu era similară cu cea a iudeilor. Dacă iudeii erau războinici și se răsculau, creștinii nu voiau în general să lupte. Or Septimius avea nevoie de fiecare om de luptă și, de aceea, el interzice convertirile la iudaism și creștinism, considerate ca fiind periculoase, însă nu cere nicăieri uciderea iudeilor și creștinilor. Faptul că Eusebiu de Cezareea afirmă că persecuțiile au fost deosebit de sângeroase, în special în Alexandria, este mai mult o exagerare. În toiul sărbătoririi victoriei lui Septimius Sever este posibil să se fi dat niște exemple pentru ca „tentația” de a deveni creștin sau iudeu să nu mai fie atractivă pentru nimeni, dar nimic mai mult.

Alexandru Sever (222-235), binevoitor față de creștini

Ne vom îndrepta atenția acum direct spre Alexandru Sever, fără a mai insista asupra predecesorilor săi din aceeași dinastie, Caracalla sau Heliogabal. De fapt, despre cei doi nu putem adăuga nimic altceva decât am spus, de exemplu despre Commodus. Firi instabile, au sfârșit amândoi executați de apropiați. În afara lui Septimius Sever și a lui Alexandru Sever, dinastia aceasta nu a avut nici un reprezentant care ar merita o atenție sporită. Caracteristica acestei dinastii „provinciale”, așa cum s-a întâmplat mai târziu și în Imperiul Bizantin cu cele ale Anghelilor și Comnenilor, era că dorea să conducă imperiul exclusiv printr-un patrimoniu al membrilor familiei. Familiile pot fi unite, dar, odată dezbinate, se transformă în clanuri divizate, care se sfâșie reciproc. Alexandru Sever nu urma să aibă o soartă diferită, el murind din cauza unui complot al armatei, care l-a luat prin surprindere. Avea doar 13 ani atunci când a fost proclamat împărat. Era inteligent și capabil. Conducerea a fost asigurată de mama sa, ajutată de o serie de consilieri juridici. Cultura și eleganța lui Alexandru Sever nu au fost suficiente pentru a ajuta un imperiu care secătuise în ultimii 11 ani, sub domniile lui Heliogabal și Caracalla, resursele prețioase aduse de calculatul Septimius Sever. În ceea ce privește relația cu creștinii, Alexandru nu a fost nici în favoarea lor, nici împotrivă. Mama sa, Iulia, era foarte credincioasă, aproape bigotă. Ea a fost cea care l-a primit inclusiv pe faimosul Origen la curtea imperială, după ce auzise de faima sa oratorică. Creștinii nu au mai fost persecutați în timpul domniei acestui tânăr blând, liniștit și cultivat. Însă carențele sale de conducere au fost pedepsite în timpul luptei cu alamanii din cursul anului 235, atunci când propriii soldați s-au răsculat împotriva lui și a mamei sale și i-au ucis fără milă. În pofida blândeții sale, Alexandru Severus și mama sa au trecut prin multe războaie dificile, câștigate cu pricepere. Soldații însă voiau pace și l-au ucis pentru a o obține. După domnia sa, la putere a ajuns un nou „provincial”, Maximin Tracul. În materialul următor vom discuta persecuția instaurată de el împotriva creștinilor, precum și domnia mai mult decât interesantă a lui Filip Arabul, un prim împărat despre care se crede că ar fi fost creștin în realitate. Până atunci însă ar trebui să ne rezumăm la câteva concluzii privitoare la elementele pozitive și negative care au însoțit dezvoltarea creștinismului în timpul celor două dinastii romane care au ocupat perioada dintre sfârșitul secolului I și mijlocul secolului al III-lea. Dinastia Antoninilor, care începe cu Nerva și se încheie cu Commodus, a fost una care nu s-a concentrat asupra persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor. În afara rescriptului împăratului Traian nu avem decât acte relativ favorabile Bisericii, care interzic uciderea creștinilor și punerea lor sub urmărire. Dinastia Severilor nu cuprinde decât persecuții sporadice și o interzicere a convertirilor la creștinism dată de Septimius Sever. În concluzie, putem afirma că de la finalul domniei lui Domițian și până la începutul celei a lui Maximin Tracul, deci pentru aproape 150 de ani, creștinii au fost persecutați sporadic și, de fapt, problemele au apărut mai mult la nivel local. În afara rescriptului lui Traian și a legii lui Septimius Sever nu avem motive să credem că împărații romani au dorit cu ardoare persecutarea creștinilor. (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 21 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente