Cu prilejul sărbătorii Sfinților Împărați Constantin și Elena, la 21 mai 2014, Catedrala patriarhală își sărbătorește hramul istoric. În acest sens, în cele ce urmează vă prezentăm un fragment din articolul intitulat Perioada tinereții Sfântului Constantin „Zestrea sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești”, publicat în Ziarul Lumina din 10 ianuarie 2013:
Marii oameni ai Antichității și Evului Mediu au avut parte de două neajunsuri majore. Fie ni s-au păstrat numai faptele lor mari, trecându-se sub tăcere momente care au fost semnificative în viața lor, dar care par insignifiante pentru biografi (în special perioada de tinerețe), fie au fost efectiv „mitologizați”, portretul lor devenind nimic altceva decât o palidă reflectare a faptelor reale. Aceste două caracteristici se regăsesc și cu privire la detaliile perioadei de tinerețe a Sfântului Constantin cel Mare.
Dacă vorbim la modul general, este clar că perioada de tinerețe a Sfântului Constantin cel Mare este cât se poate de pierdută în negura timpului. Biograful său, Eusebiu de Cezareea, îi dedică un singur paragraf, grăbit fiind să elogieze meritele, de altfel incontestabile, ale acestuia în ceea ce privește Biserica și cultura creștină. Iată ce ne dezvăluie Eusebiu: „Iată-l deci pe Constantin ajuns pe aceeași treaptă cu ceilalți părtași la cârma împărăției și – cu o vorbă a proorocului de altădată al lui Dumnezeu – viețuind în mijlocul lor. De altfel, Constantin fusese socotit de ei vrednic să primească înalta cinste încă din anii când abia pășise din vârsta copilăriei în aceea a fecioriei: noi înșine l-am putut vedea străbătând ținutul Palestinei în tovărășia celui mai vârstnic dintre împărați; oricine poftea l-a putut limpede vedea șezând de-a dreapta acestuia, dând încă de pe atunci o pildă de cumpănire împărătească. Nimeni nu i-ar fi putut ședea alături în ceea ce privește frumusețea și farmecul, precum și în ce privește înălțimea (și proporțiile) trupului; iar tinerii de vârsta lui îl știau de frică, atât de vânjos era, atâta era de puternic. Numai că zestrea lui sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești: înainte de orice, își înveșmântase sufletul cu podoaba cumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-i dea o neasemuită strălucire prin marea lui cultură, prin înnăscuta lui putere de judecată și prin înțelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, I, 19 ,1-2, în: „PSB”, vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1991, p. 73). Am redat aici citatul în întregime, în pofida lungimii acestuia, pentru a-i păstra coerența. Însă acum este necesară o investigare mai atentă dincolo de artificiile retorice adesea inutile de care Eusebiu de Cezareea abuzează în prezentarea sa encomiastică. În esență, mărturiile sale nu sunt neapărat eronate, dar păstrează o anumită mitologizare a personajului descris, de care trebuie să ne debarasăm dacă dorim într-adevăr să ajungem la adevărul biografic despre existența Sfântului Constantin cel Mare. Dincolo de orice alt neajuns, o prezentare pur retorică și encomiastică transformă personajul principal într-un erou perfect, fără cusur, iar acest lucru conduce practic la o portretizare falsă și hiperbolică. Vom discerne în continuare care este adevărul din spatele spuselor lui Eusebiu de Cezareea.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
