De Anul Omagial al Centenarului Patriarhiei Române, poporul român sărbătorește 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române ca simbol al unității naționale, spirituale și culturale. Dar cine a fost cel care a contribuit semnificativ la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie și care au fost eforturile sale ale căror ecou răsună până astăzi?
Casa părintească
Elie Cristea s-a născut în iulie 1868 într-o familie din Toplița, în județul Harghita de astăzi, parte a Imperiului Austro-Ungar de atunci. Cele mai importante momente din viața sa sunt pictate în scene pe pereții trapezei Mănăstirii Toplița, ctitorie proprie pe locul casei părintești.
Părinții săi, George și Domnița Cristea, au fost crescători de animale, oameni harnici și credincioși, care astăzi își duc somnul de veci în incinta mănăstirii. Din istorisirile părintelui stareț Emilian Telcean, primul patriarh al României a fost botezat de un cioban din Sibiu, care i-ar fi zis profetic:
„Ilie să fie numele tău şi să fii popă!”
Născut cu două zile înainte de sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, hram al ctitoriei sale, Elie Cristea avea să lupte pentru unitatea națională, apărând credința ortodoxă și drepturile românilor din Transilvania și Banat.
Tenacitatea sa stă mărturie până azi, întrucât Mănăstirea Toplița este construită în amintirea a 42 de mănăstiri și schituri distruse de pe valea Mureșului, de generalul Bukow. Cu atât mai mult, cu cât lăcașul de cult se înscrie în tradiția monahală de menținere a Ortodoxiei într-o zonă în care românii nu sunt majoritari.

Educația
Educația și aviditatea pentru studiu s-au concretizat pentru Elie Cristea prin frecventarea unor școli diferite, mai ales că Transilvania se afla sub Imperiul Austro-Ungar, o perioadă efervescentă cultural și național.
Ca elev la școala săsească din Bistrița a primit o orientare universală prin cultura asumată mai târziu. A urmat apoi cursurile de la liceul din Năsăud, unde a fost ales președinte al Societății Culturale „Virtus Romana Rediviva” (V.R.R.), pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coșbuc. Aspirațiile asocierii se înscriau în renașterea vechilor virtuți ostășești, înflorirea limbii române și unitatea națională.

Încă din tinerețe a dat dovadă de o conștiință națională de excepție, avându-l model pe Sfântul Andrei Șaguna (1808 – 1873), reorganizator al Mitropoliei Ardealului, implicat în păstrarea identității etno-lingvistice și confesionale a românilor din Transilvania.
Mitropolia din Sibiu i-a acordat lui Elie Cristea o bursă pentru a studia la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Eötvös Loránd” din Budapesta, iar în 15 mai 1895 devine doctor în filologie cu o teză intitulată „Viața și opera lui Mihai Eminescu”, realizată la doar 6 ani de la moartea lui Eminescu. Din cuprinsul acestei lucrări a rămas în conștiința literară denumirea dată de primul patriarh poetului național, aceea de „Luceafărul poeziei românești”.

În timpul studenției a apărat drepturile și libertățile românilor prin articole scrise la diverse publicații: „Tribuna”, „Dreptatea”, „Gazeta Transilvaniei”, devenind ulterior redactor la Revista „Telegraful Român”. De asemenea, a preluat funcția de secretar al Societății Studențești „Petru Maior”. Pe parcursul desfășurării procesului Memorandiștilor, a redactat împreună cu alți 12 colegi un manifest prin care țăranii ardeleni erau chemați să se alăture protestului.
Calea monahismului
După moartea Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna, ierarhia și poporul s-au confruntat cu imposibilități materiale și acțiuni de maghiarizare forțate ale Imperiului Austro-Ungar. La răscruce de vremuri tulburi, Miron Romanul avea să păstorească atent Mitropolia Transilvaniei, răsplătindu-i pe toți cei care depuneau eforturi în lupta pentru unitate. Elie Cristea avea să fie unul dintre aceștia.
După terminarea studiilor, Elie Cristea devine în anul 1900 secretar asesorial al Mitropoliei din Sibiu și doi ani mai târziu asesor consistorial. În această calitate avea grijă de învățământul confesional înființat de Sfântul Andrei Șaguna. Rămân memorabile ședințele în care îndemna profesorii de limbă română să lupte pentru unitatea națională.
Lupta sa împotriva subjugării poporului român a continuat prin diferite activități. A militat asiduu pentru emanciparea românilor din Transilvania. A promovat înființarea Băncii Culturale „Lumina”, care-și propunea să acorde burse elevilor și studenților români, dar și familiilor care voiau să învețe o meserie.
În 1905 devine Președinte al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), a despărțământului Sibiu. A susținut înființarea muzeului etnografic și de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociației. De asemenea, a înființat asociații pentru: crearea unui fond de teatru român, a reuniunii române de muzică. A publicat colecții de proverbe românești.
În data de 23 iunie 1902 este tuns în monahism de starețul Augustin Hamsa la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, din județul Arad, așezământ cu o puternică încărcătură istorică, edificat în 1177. Ia numele de Miron ca dovadă de respect și devotament față de Mitropolitul Miron Romanul. În 1903 devine ieromonah și în 1908 protosinghel. În 1909, după o bogată activitate în cadrul Mitropoliei Sibiului, Miron Cristea este ales Episcop al Caransebeșului.
Episcop al Caransebeșului
Din anul 1909, în calitate de Episcop al Caransebeșului, Miron Cristea se confruntă cu numeroase conflicte și provocări. Despărțirea de Biserica din Banatul Sârbesc, formată din români și sârbi, nu a fost deloc ușoară. El va desăvârși organizarea parohiilor românești din Banat.
Colecția muzeală „Episcop Elie Miron Cristea” funcționează din 2019 în cadrul Episcopiei Caransebeșului. Bogata activitate culturală a Episcopului Miron Cristea este continuată azi cu același devotament de Preasfințitul Părinte Lucian, Episcop al Caransebeșului. În contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, muzeograful Claudiu Vînătu a împărtășit mai multe detalii despre obiectele care i-au aparținut primului patriarh.
„Colecția muzeală vă invită să descoperiți istoria, arta și obiectele liturgice ce sunt prezentate în două expoziții, una permanentă și una temporară. În expoziția permanentă, printre obiectele ce fac referire la Patriarhul Miron Cristea se regăsesc două portrete, o medalie aniversară și documente administrative”, a declarat Claudiu Vînătu pentru Basilica.ro.
„Tot aici este expusă și o vedere cu Primăria Caransebeșului semnată de către Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mircea Rădulescu și Al. Cazaban și trimisă I.P.S.S. Dr. Miron Cristea – Mitropolitul Primat, în data de 14 mai a anului 1923. Tot în Caransebeș, în fața catedralei se află amplasată statuia Patriarhului Miron Cristea”.
Un portret inedit al Patriarhului Miron Cristea se află la Caransebeș, măsurând înălțimea statuară a acestuia. Numele autorului este necunoscut, iar data nu se cunoaște cu certitudine, însă se spune că ar fi fost realizat în timpul vieții lui Miron Cristea.

Marea Unire
Visul României Mari a însemnat pentru cei mai mulți atingerea unui ideal greu de înfăptuit. Miron Cristea a jucat un rol esențial în împlinirea acestui deziderat.
Încă Episcop al Caransebeșului a hotărât să nu mai fie pomenit în biserici numele împăratului Frantz Joseph. A intuit că prin școlile confesionale va putea fi susținută conștiința națională și a militat pentru această cauză. În acele vremuri tulburi, chiar și Biserica Greco-Catolică și-a dat seama că învățământul de stat reprezenta un pericol pentru copiii români lipsiți de drepturi.
Miron Cristea a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni. Rămân în istorie cuvintele pe care le-a rostit la Adunarea de la Alba Iulia:
„Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și noi n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână în viitor inima românismului. Dar simțesc că astăzi, prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide iar și pentru totdeauna porțile Carpaților ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască acel vis neîmplinit: copil al suferinței, de dorul cui ne-au răposat și moșii și părinții”.
În ziua de 31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral al României Mari a votat în unanimitate alegerea ierarhului de la Caransebeş ca mitropolit al Ungro-Vlahiei şi primat al României. Întronizarea sa a reprezentat pentru mulțime un simbol al unirii tuturor românilor şi consfinţirea unirii politice a Transilvaniei cu România.

Înființarea Patriarhiei Române
Începând cu anul 1924, mai multe personalități din societatea românească, printre care Nicolae Iorga și ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, au susținut înființarea Patriarhiei Române.
Iorga argumenta că România era singurul popor ortodox fără un Patriarhat, în condițiile în care vecinii, sârbii, rușii, aveau deja astfel de instituții. El sublinia că istoria Ortodoxiei românești includea semne de demnitate patriarhală, iar România a avut un rol important în apărarea și protejarea creștinilor ortodocși din Orient.
Pe de altă parte, Lapedatu considera că înființarea Patriarhiei era necesară datorită superiorității Bisericii Ortodoxe Române, atât din punct de vedere numeric și moral, cât și a prestigiului politic al Statului român. El sublinia importanța istorică și rolul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul ortodoxiei răsăritene.
La sfârșitul anului 1924, Mitropolitul Pimen al Moldovei a propus ridicarea Mitropoliei Ungrovlahiei (cu scaunul la București) la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul primat urma să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române.
Propunerea a fost susținută de ierarhi importanți și inclusă pe ordinea de zi a Sfântului Sinod din 4 februarie 1925. În cadrul acestei ședințe, Episcopul Vartolomeu Stănescu a prezentat „Actul de înființare al Patriarhatului românesc”, subliniind rolul istoric al Ortodoxiei românești.
Mitropolitul primat Miron Cristea a mulțumit celor care au contribuit la înființarea Patriarhiei și a vorbit despre proiecte viitoare, inclusiv construirea unei catedrale care să simbolizeze rangul de Patriarhie.

Legea de înființare a Patriarhiei a fost adoptată de Senat și Camera Deputaților și promulgată de Regele Ferdinand pe 23 februarie 1925. Colaborarea strânsă între Biserică și Stat a fost esențială în acest proces. Bisericile Ortodoxe surori au fost înștiințate oficial despre acest eveniment pe 12 martie 1925. În final, Mitropolitul Miron Cristea a fost înscăunat ca prim Patriarh al României pe 1 noiembrie 1925.
Primul Patriarh al României
În perioada în care a fost Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Miron Cristea a realizat numeroase activități. A contribuit, după numeroase conferințe și dialoguri, la introducerea principiilor şaguniene în Statutul Bisericii, adoptat în 1925.
Prin acest statut se conferă laicilor un rol activ în administrarea treburilor bisericeşti, rol care se păstrează până astăzi, Adunarea Bisericească fiind formată și în prezent din: o treime clerici și 2 treimi laici.
De asemenea, a înființat Institutul Biblic și de Misiune, a creat eparhii noi și a contribuit la revitalizarea unor centre episcopale istorice, precum Tomis, Oradea și Cluj. A fost de asemenea implicat în reorganizarea revistei „Biserica Ortodoxă Română” și în pregătirea teologică a clericilor, reînființând seminarii și susținând învățământul religios în școlile secundare.
A încurajat și publicat texte explicative din Sfânta Scriptură și broșuri educaționale. A administrat cu înțelepciune averile mănăstirești, prin ajutorarea tinerelor talente teologice cu burse pentru studii în străinătate. În planul relațiilor interbisericești, a fost activ în intensificarea legăturilor cu alte Biserici Ortodoxe, participând la conferințe internaționale importante.
Miron Cristea a avut și o carieră politică remarcabilă, fiind numit senator, regent al României (1927-1930), și prim-ministru între 1938-1939. A decedat la Cannes, Franța, în 1939, și a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din București.
Catedrala Mântuirii Neamului
Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a început imediat după Războiul de Independență, când Regele Carol a înaintat Camerei Legislative primul proiect de lege privind necesitatea construirii unei catedrale (Legea nr. 1750 promulgată de Regele Carol I la 5 iunie 1884 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 6, 18 iunie, 1884).
După Marea Unire, Patriarhul Miron Cristea a devenit principalul susținător al construirii Catedralei. Fiind promotor al unității naționale, a inițiat proiectul Catedralei Mântuirii Neamului, iar în 1929, a condus o comisie de experți care a analizat amplasamentele pentru noua catedrală, alegând Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului) datorită poziției sale înalte și centrale.
După ce a fost întronizat în scaunul patriarhal, a obținut aprobarea Regelui Ferdinand pentru a demara pregătirile. În 1929, Patriarhul a ales amplasamentul de la poalele Dealului Mitropoliei, care a fost sfințit în același an, în prezența oficialităților și a credincioșilor. Totuși, lucrările au fost oprite din cauza crizei economice, a celui de-Al Doilea Război Mondial și a regimului comunist.
După 1990, Patriarhul Teoctist a reînnoit proiectul, dar abia în 2018, Catedrala a fost sfințită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Patriarhul Daniel, în contextul Centenarului Marii Uniri. Proiectul a fost continuat sub conducerea Patriarhului Daniel, fiind declarat un proiect de importanță națională prin legea 376/2007.

În 2025 se împlinesc 140 de ani de când Bisericii Ortodoxe Române i-a fost recunoscut statutul de Biserică Autocefală și 100 de ani de când a fost ridicată la rangul de Patriarhie.
Catedrala Națională va fi sfințită duminică, 26 octombrie 2025, de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române.
Foto credit: Colecția muzeală „Episcop Elie Miron Cristea”