Săptămâna aceasta va avea loc proclamarea canonizării Sfintei Elisabeta de la Pasărea și prima sărbătoare a cuvioasei.
Agenția de știri Basilica a primit mărturia unei surori din obștea mănăstirii prahovene Cornu, care a consemnat în jurnalul său trăirile avute la înmormântarea Sfintei Elisabeta din anul 2014.
Redăm în continuare impresiile sale:
Iunie 2014 – joi
În seara aceasta a murit Maica Elisabeta. Am văzut-o puțin mai târziu, aproximativ o oră după adormire. Culcată jos, pe o pătură. Înfășurată în mantie, ca într-un giulgiu. Mantia, cusută din loc în loc. Pe față – paramanul.
S-a tras clopotul, într-o dungă. S-au adunat maicile, cu felinare aprinse și steaguri. Au adus-o pe brațe și au așezat-o pe năsălie, în fața ușii. Era soare.
Un nor a apărut nu știu de unde. A început să plouă cu stropi neobișnuit de mari, ploaie caldă, năvalnică, ca o binecuvântare de Sus. Când au ajuns la ușa bisericii, ploaia s-a oprit. Am simțit asta ca o binecuvântare a Cerului peste trupul adormit.
Am văzut cu ochii mei de câtă avere are nevoie un călugăr: un colț de mantie în care să fie înfășurat. Am auzit că, în vechime, în loc de mantie se folosea rogojina.
Maica Elisabeta va sta acum în fața unui examen cumplit de greu.
Era atât de senină la chip, atât de senină în suferința ei, atât de frumoasă, atât de tânără pentru cei 44 de ani…
— Cum reușiți să fiți atât de senină, maică? Cum de reușiți să rămâneți atât de senină?
— M-am împăcat cu gândul că voi muri…
Avea un surâs care-i lumina toată fața. O privire vie, pătrunzătoare, deși mereu cu genele plecate. Și un fel de a vorbi cald, odihnitor, îți liniștea sufletul dintr-o dată.
Iunie 2014 – vineri
Am fost la înmormântarea maicii Elisabeta. Mi s-a părut că slujba de înmormântare a unei schimonahii se aseamănă puțin cu slujba Învierii. Au îngropat-o așa, în mantie, fără sicriu. Au coborât trupșorul ei puțin, înfășurat strâns în acel giulgiu, pe pământul reavăn, pe fundul gropii adânci. L-au așezat cu grijă și i-au îndreptat ușurel capul plecat într-o parte.
Apoi au aruncat câte o fărâmă de pământ. Întâi maica stareță, apoi, rând pe rând, preoții slujitori. La urmă și Părintele. O fărâmă de țărână adunată în pumn. A aruncat-o încet, în formă de cruce, peste piept și fața acoperită. A binecuvântat-o încă o dată și încă o clipă a mai rămas, privind adânc spre ea.
„Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiica Elisabeta, iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie.”
Binecuvântarea de rămas-bun.
Vasile Militaru, poetul:
Nu te-nfricoșa de moarte, ci senin, tu una-nvață:
Că, prin viață, intri-n moarte și, prin moarte-n altă viață.
Suflete, nu e nici una de temut din amândouă!
Doar azvârli o haină veche, ca să-mbraci o alta, nouă.
Și iarăși:
Când voi fi cu trupul închis într-un sicriu,
Eu NU fi-voi mortul, ci voi fi un VIU!
Căci, murindu-i lumii de întuneric plină
Voi renaște-n lumea plină de lumină.
Și cu-ai mei alături, alții când s-or strânge
La a mea-ngropare și-or începe-a plânge,
Zice-voi eu, „mortul”, din a vieții porți:
Iată-mă, eu, VIUL, plâns de niște morți…”
Atunci, de ce îmi este atât de frică? De ce atâta apăsare și tristețe mi-au cuprins fiecare colțișor al inimii? Peste puțină vreme voi împlini 55 de ani. „Zilele omului sunt 70 de ani…” Doamne, Doamne, nu mă părăsi!
Au așezat-o în groapă și au acoperit-o cu pământ. Groparii au împlinit lucrul aproape singuri. Ceilalți toți s-au retras, fiecare la ale lui. Ea a rămas acolo, singură, pe fundul unei gropi umede și reci. Atât de singură.
Doamne, cât de singur este omul în moarte. Atât de singur…
În urmă cu o lună de zile, încă era aici și-mi povestea. Cum o ocrotise Dumnezeu acolo sus, pe muntele Giumalăului. Atât de puțin mi-a povestit — ca un pogorământ. Într-o singură seară.
Sora Emilia Mariș, Mănăstirea Cornu
Foto credit: Basilica.ro / Raluca-Emanuela Ene
