Să pășești pe urmele Mântuitorului Hristos în locurile cele mai sfinte ale lumii creștine este un vis pe care fiecare dintre noi îl are în suflet. Orice pelerinaj în Țara Sfântă începe și se termină în vechiul Ierusalim. După ce am parcurs pe jos drumul pe care Hristos și-a purtat propria Cruce, abia atunci m-am cutremurat de Patimile și Moartea Mântuitorului, despre care citisem în cărți. După ce m-am oprit în fiecare dintre cele 14 stații de pe Drumul Crucii, pentru meditație și rugăciune, am pășit în locul cel mai sfânt al creștinătății: Sfântul Mormânt! Este singurul loc de pe pământ unde poți simți biruința Învierii Domnului.
Când ajungi pentru întâia oară în Ierusalim, privind de pe ruinele fostei cetăți romane Antonia, ai senzația că te afli într-un păienjeniș de străduțe, care mai de care cu particularitățile ei. Nu-ți imaginezi cum de-acolo, din cartierul musulman, în curând ai să poți păși pe Drumul Crucii. După ce am trecut prin Poarta Sfântului Ștefan, pur și simplu n-am mai avut nevoie de ghid. Se simte fiecare pas și te oprești, fără să-ți dai seama, acolo unde trebuie. Chiar dacă afară erau 40 de grade, simțeam fiori de gheață la gândul că în locul în care mă aflam, acolo, în curtea casei lui Pilat din Pont, a fost judecat și biciuit Mântuitorul. Tot locul acesta, care pe vremuri se numea Gavata, este și astăzi pardosit cu pietre, iar când pășești nu poți să nu observi că toate plăcile de piatră au pe ele un fel de striații adâncite, făcute fie pentru scurgerea apei, fie pentru a nu aluneca potcoavele cailor soldaților care intrau aici călare. Ajungând la Pretoriu, te simți sfâșiat de gândul că în locul acela, în peștera de piatră de sub clădire, a fost închis Mântuitorul, legat la mâini și la picioare, iar când L-au scos de acolo I-au pus în spate Crucea, pe care avea să și-o poarte singur. După numai câțiva pași, am trecut pe sub arcul de piatră „Eecce homo!”, acolo unde Iisus Hristos a fost încoronat cu spini și împins pe Via Dolorosa, către Valea Tyropeon, care trece prin mijlocul vechiului Ierusalim.
La întretăierea străzilor care vin dinspre Poarta Sfântului Ștefan și dinspre cea a Damascului, ajungi în locul în care Hristos a căzut sub povara Crucii, pentru prima oară. În zidul de piatră care străjuiește străduța aceea îngustă, există o mică adâncitură de care Domnul S-a sprijinit, în cădere. De-acolo, și astăzi izvorăște mir. Mi-am lipit și eu palma de locul acela și am simțit umezeala și mirosul care mi-au rămas pe mână, de parcă picurase din ceruri. M-am rezemat apoi de peretele rece, ștergându-mi palmele pe frunte, în semn de dulce binecuvântare. Și am continuat drumul spre stânga, pe strada Damascului, care te duce până în mijlocul Sfintei Cetăți. Simțeam un fel de durere a mamelor de pe întreg pământul. Tradiția creștină consemnează că aici Maica Domnului și-a întâlnit Fiul, împovărat de greutatea Crucii. Am îngenuncheat lăcrimând, de fapt nici acum nu-mi dau seama dacă lacrimile mă ardeau sau sfințenia locului în care, în nevrednicia mea, m-am surprins îngenuncheată acolo unde Maica îndurerată își mângâia Fiul. Pe locul acela se află astăzi o micuță capelă armenească, al cărui basorelief redă tocmai această scenă. În interior încă se mai păstrează podeaua originală, iar într-un colț ferit se află două urme de sandale, despre care se spune că sunt ale pașilor Maicii Domnului.
Cea dintâi icoană nefăcută de mână omenească
Am trecut apoi pe la Paraclisul Franciscan, după care, urcând pe o străduță îngustă, pavată cu aceleași lespezi mari de piatră, am ajuns la Biserica Sfintei Veronica, sub care se află o criptă închinată Sfântului Chip al lui Hristos. O tânără, Veronica, văzându-L pe Mântuitorul asudat și cu fața stropită de sânge, a luat o mahramă și I-a șters chipul însângerat, chip care a rămas imprimat pe acea pânză. Chipul Mântuitorului de pe mahrama Sfintei Veronica este considerat a fi cea dintâi icoană nefăcută de mână omenească. Drumul se continuă cu niște trepte care ajung la strada bazarului, în acest loc aflându-se la mică distanță trei dintre opririle lui Hristos. Din păcate, în această zonă nu-ți poți păstra starea de meditație și rugăciune din cauza aglomerației și a vacarmului specific oricărui bazar. Înainte de a părăsi străzile cetății și a ne îndrepta spre Biserica Învierii, am zărit o cruce latină, pe zidul mănăstirii grecești. Aici le-a întâlnit Iisus pe fiicele Ierusalimului, cărora le-a vorbit și tot în acest loc a mângâiat-o pe Maica Sa. Apoi, aflându-se la capătul puterilor, Iisus a căzut pentru a treia oară la pământ, sub povara Crucii, fiind însă ridicat pe brațe de către soldați. La această oprire se află o impresionantă coloană romană, dar și o micuță capelă deschisă pelerinilor, unde te poți ruga în tăcere.
După ce am parcurs nouă dintre opririle de pe Drumul Crucii aflate în Cetatea Sfântă, am ajuns în curtea exterioară a Bisericii Sfântului Mormânt, în fața unei uși de piatră sculptată, lângă care coloanele de marmură albă poartă amprenta fulgerului de lumină ce a lăsat în urmă acea imensă fisură. În locul fiecăreia dintre cele cinci opriri din incinta Bisericii Învierii, toate cele lumești rămân undeva departe.
Crucea Răstignirii înfiptă în stânca de pe Golgota
Pășirea pe Golgota începe cu atingerea locului unde Mântuitorul a fost dezbrăcat și răstignit. Apoi privirile se mută dintr-un loc în altul, încremenite de mesajul sfâșietor al locului unde Mântuitorul a fost bătut în cuie, pe Cruce, sub ochii Mamei Sale. Am atins cu mâna piatra aceea a Golgotei, unde a fost înfiptă Sfânta Cruce. N-am să uit niciodată clipa aceea de nedumerire, emoție și tulburare. Pentru a atinge stânca, trebuie să cobori mâna printr-un orificiu al unui disc de aur, împodobit cu scene de pe Drumul Crucii. Acesta a fost donat Sfântului Mormânt de către domnitorul român Șerban Cantacuzino. Pe stânca laterală se văd urme ale sângelui Mântuitorului Hristos, care s-au scurs pe piatra Golgotei. Paraclisul de aici este împodobit cu icoane de o rară frumusețe, în mărime naturală, înfățișându-L pe Mântuitorul Hristos pe Cruce, alături de Maica Domnului sfâșiată de durere. În nici un alt loc din Țara Sfântă nu am văzut atâtea chipuri înlăcrimate și priviri îngemănate din uimire și evlavie deopotrivă. O mare de candele veșnic aprinse și un altar înveșmântat în argint dau amploare acestui loc sfânt, de o copleșitoare frumusețe.
Coborând de pe stânca Golgotei, pentru a urma drumul firesc al Crucii, ne-am reîntors la lespedea de piatră roșiatică, aflată la numai câțiva pași de intrarea principală, lespede care emană un puternic miros de smirnă și mir, loc cunoscut sub numele de Piatra Ungerii. Deasupra acestei pietre frumos mirositoare atârnă opt candele, care pâlpâie într-o permanentă lumină difuză. Datorită transformărilor arhitectonice ale clădirii, a fost dărâmat vechiul Paraclis al Ungerii, pe locul acela situându-se astăzi această lespede sub forma unei pietre funerare. Aici L-au așezat pe Iisus Hristos, după ce L-au coborât de pe Cruce, ungându-L cu mir și smirnă, după cum era obiceiul celor care urmau să fie înmormântați. Tot aici se află și un mozaic de mare întindere, viu colorat, care redă scena acestui eveniment cutremurător din viața Mântuitorului Hristos.
Rugăciune în cel mai sacru loc al creștinătății
Mirosind a smirnă și mir, parcă pluteam pe pietrele acelea vechi de mii de ani, iar eu nu mai eram eu, de-acum eram noi. Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, în timp ce se așteaptă la rând, toți cei de față parcă se cunosc dintotdeauna. Oamenii se privesc altfel, comunică altfel, împărtășindu-și bucurii și tristeți de care își amintesc în clipele acelea. Dar vine o vreme, chiar înainte de a intra în Mormântul Sfânt, când te retragi spre a te ruga în singurătate și îngenunchezi pe pietrele acelea imense și reci, cu mâinile unite într-o unică închinăciune, pe fruntea plecată pe lespedea Sfântului Mormânt. Simți pur și simplu cum se scurge tot răul din tine, făcând loc unei primeniri a sufletului, de care cu toții avem nevoie.
Lespedea lustruită de lacrimi
Spațiul acela sacru, străjuit de 18 coloane de piatră, este acoperit de o cupolă imensă, iar sub bolta înaltă se află un baldachin de piatră, învăluit în marmură și podoabe scumpe, care acoperă cel mai venerat loc de pe pământ. Intrând în prima încăpere a Sfântului Mormânt, cunoscută sub numele de Capela Îngerului, atingi cu sfială piatra pe care a răsturnat-o îngerul de pe Mormântul Domnului, piatră care se află pe un bloc de marmură albă. În timp ce te pregătești să atingi locul sacru al omenirii, te gândești că aici au primit femeile mironosițe vestea Învierii Domnului: „Și iată, cutremur mare s-a făcut; că îngerul Domnului, pogorându-se din cer și venind, a prăvălit piatra de pe ușă și ședea deasupra ei” (Matei 28, 2). M-am aplecat apoi și am pășit în încăperea mică, săpată în piatră, în care se află Sfântul Mormânt. Am atins lespedea lustruită de lacrimi, nădejde și dragoste, pe care a fost așezat trupul mort al Mântuitorului, care după trei zile a Înviat. Nu vă pot descrie starea pe care am trăit-o acolo, pentru că o astfel de trăire nu poate fi redată în cuvinte. Am mai avut putere doar să aprind mănunchiurile de lumânări din candela de pe Mormântul Sfânt, lumânări cu care, din clipa aceea, în fiecare an am luat Sfânta Lumină. (Articol apărut sub semnătura Marianei Borloveanu și preluat de pe www.ziarullumina.ro la data de 3 mai 2013)
