Patriarh între două milenii

Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat la Miercuri, 1 august 2007, semnat de ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argesului și Muscelului (pe atunci Episcop al Argeșului și Muscelului), intitulat Biografii luminoase: Patriarh între două milenii:

Ca să abordezi verbal sau în scris viața unui om, care s-a întins spre sfârșitul mileniului II și începutul mileniului III, este lucru anevoios și poate prea pretențios.

Aceasta o zic, mai ales când este vorba de un lider religios, și de data aceasta de Patriarhul Teoctist.

Istoria și cronicarii de mâine, care vor aborda „sine ira et studio” persoana și lucrarea, în cei 57 de ani de arhierie a Patriarhului Teoctist, vor ajunge să se gândească la Iorga, Enescu, Lucian, Ciprian Porumbescu, vecinii săi botoșăneni.

Teoctist Patriarhul, mare iubitor de slujbe și muzică, a auzit Simfoniile și Rapsodiile lui Enescu și sfâșietoarea Baladă a lui Ciprian de la Stupca Sucevei. Culorile suave ale florilor cu polen de aur și miros de smirnă, pictate de Lucian, îi inundau casa patriarhală. Se bucura să-și așeze făptura între marea de flori aduse de cei ce-l iubeau din inimă sau doar protocolar. Cărțile erau comoara sufletului său – să le scrie sau să le cerceteze. Gândindu-mă la Iorga, care și-a întocmit o carte ferestre deschise către toate zările lumii: O viață de om așa cum a fost, titlu de carte, l-am îndemnat ca să o scrie cu mâna proprie. N-a mai avut timp. Era prea mult de lucru în ipostazele prin care i s-a dat să fie.

Pastelat cu virtuțile confraților săi de baștină, Teoctist părea Ortodoxiei românești și din alte părți ale lumii ca un mire împodobit cu nestemate.

Trăind într-o vreme când valorile românești și creștinești se călcau în picioare de-a valma, Teoctist Patriarhul a ținut cumpănă dreaptă sprijinindu-se pe oameni de bine și cu rugăciuni proaspete și fără odihnă, cerând îndurare lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu și cu obștea românească, Popor și Cler, a reușit să stea drept în fața furtunilor de tot felul.

Bogăția întinsă a lucrărilor Patriarhului Tecotist, vrednic de pomenire, oricât s-ar ridica niscaiva cârtitori de ocazie, care n-au trecut prin focul nenorocirilor și poate n-au pus un pumn de nisip și nici o piatră la vreo zidire, se vor arăta complet și fără vătămare de oameni cu inimă simțitoare și suflet nobil, care n-au fost atinși de nimicnicia existenței.

În ființa Patriarhului Teoctist se armonizau, pe cât posibil, sacrul, sublimul cu profanul, acel omenesc plin de inteligență fenomenală și umor cernut în zisele sale hazlii. Iar când venea vorba de Biserica lui Hristos, deodată devenea grav și ochii îi străluceau a fulgere, ca să înțelegi că nu se poate glumi cu lucrurile serioase. Atunci parcă venea din alte lumi.

Cred că Teoctist Patriarhul a înțeles, mai întâi pentru sine și apoi pentru noi, toți ceilalți, că lucrarea pastorală și duhovnicească este o misiune specială și trebuie să te pregătești serios ca să reziști. Nu știu dacă viața acestui Patriarh ar fi fost netedă ca pe masă, ar fi reușit să realizeze atâtea lucrări în sânul Bisericii. Poate că unii, simțind briza invidiei, ar încerca să micșoreze partea cea mare a lucrării și biruinței sale eclesiastice. El a mers calm și în pas de murmur fără să se arate un zvăpăiat care dă cu oiștea în gard.

Trecuse peste toate pragurile incertitudinii și zăhăielilor social-politice. Ateismul cu figură de monstru era atenuat, mergând pe cărări doar de el chibzuite. Azi unele sunt condamnate, adică păsuirile și pașii, uneori, de vădită mlădiere. Poate că n-a vrut să se rupă și să se risipească după pofta hienelor care-i pândeau călcâiul lui Ahile. Doar Dumnezeu știe!

Frăția între creștini și alte religii a înțeles-o ca pe o poruncă imperativă a lui Hristos, deși unele capete încălzite și încâlcite îl condamnau ca pe cel care trădează Ortodoxia. Prieteșugul eclesiastic cu Ioan Paul al II-lea dădea de gândit. Greu le cădeau solzii de pe creier unora care credeau că doar ei sunt ușă de biserică și văd cel mai departe.

Când lucrurile și stările de spirit erau incerte, cu acel curaj domol, dar precis, Patriarhul cel dârz așeza pe vatra sa firească Mitropolia Basarabiei, cea plină de lacrimi și tragedie.

Pacea între Biserici și Religii era un crez sfânt pentru Patriarhul Teoctist. Pacea în Sinodul românesc era ca pâinea cea de toată zilele. Îl incomodau până la durere orice pricini, de orice nuanță, dacă se mai iveau.

Decenta înzestrare a Bisericii Ortodoxe Române era o cerință minimală și rămâne fără lux și îmbuibare. Ultimele cuvinte ale Patriarhului Teoctist, de cel puțin 3 ani încoace, se arătau drept testament pentru cei care am rămas, încă, pe tărâmul acestei lumi. La finele fiecărui Sinod devenea extrem de grav și ne mai servea câte o „papară” patriarhală, spunând că nu știe cât va mai rămâne cu noi. Își simțea sfârșitul bătând ușor-ușor la ușa celor peste 90 de ani.

Chipul noii Catedrale patriarhale îl chinuia ziua în lucrare și noaptea în somn. N-a reușit să izbândească urcușul ultimei redute pe care și-ar fi dorit-o cucerită. Poate că voia prea mult. Poate că s-ar fi strecurat și nițel orgoliu în toate aceste doriri, deh, ca la tot omul pământean.

Mi-a spus că se va opri din drumul acesta pământesc la Popești-Leordeni, în biserica ctitorită în viteză mare (doar știa de mult că va muri în 2007, după profeția preotului grec Papaiani, din anul 1999), transformată în Mănăstirea „Tuturor Sfinților Români”, el, Patriarhul Teoctist, și-a dorit, în final, comuniunea cu toți sfinții români și cu cei care au fost canonizați în timpul patriarhatului său.

Patriarhul Teoctist n-a fost sfânt și nici n-a lăsat să se înțeleagă aceasta. A fost un om ca toți oamenii, însă cu chemare specială în slujirea sacră, într-o lucrare plină și pândită de toate capcanele omenești și diavolești.

Poate că a ținut puțin și la el însuși de nu a putut să se izbească fără cruțare în mizeria social politică dinainte de 1989 și care sperăm să nu se mai repete. Orice biserică dărâmată era o sabie în sufletul său și al românilor ortodocși. Știu durerile singure și nespuse ale Patriarhului Iustin care, după cutremurul din 1977, cutremurul în biserici avea să continue până l-a băgat în mormânt, și așa a intrat și Teoctist Patriarhul, cu durerile cele mari nespuse și nescrise, iar de noi foarte puțin știute.

Lui Papaiani, preotul din nordul Greciei, i se spunea, din când în când, în viziunile sale, că Teoctist se roagă pentru sine, pentru poporul român și plânge păcatele sale și ale poporului, face mătănii în miez de noapte și urcă ușor spre Dumnezeu.

Acum s-a împlinit ceea ce Teoctist Patriarhul a știut mai dinainte. A plecat pe picioarele sale către Domnul Luminii. Nici nu dorea altfel. N-a mai fost cazul să-i mai dea nimeni nici un pahar de apă. L-a scăpat Dumnezeu de ultimele neputințe și umilințe.

În cei 92 de ani și 6 luni a îndurat destul. S-a dus cum a hotărât Domnul chiar pe 30 iulie ca și înaintașul său în tronul patriarhal Iustin Moisescu. Poate că acum au să-și spună unele lucruri privind de sus Patriarhia Română cum își rânduiește drumul, luptând și biruind mai bine ca pe vremea păstoriei lor. Așa să fie!

Doamne Iisuse, îndură-Te spre Patriarhul Teoctist, poporul tău cel românesc și creștinesc și-l binecuvintează cu har, ploaie îndestulătoare și pace trainică!

Comentarii Facebook


Știri recente