Păstrez în suflet bucuria Paștelui de odinioară

Sărbătoare de căpătâi a creștinătății, Paștele impunea o pregătire prealabilă specială în satul tradițional. Despre vechile ritualuri, despre legile nescrise și despre specificul acestui timp al înnoirii firii într-un interviu cu etnograful Emilia Pavel, unul dintre cei mai buni specialiști români în acest domeniu.

Din peregrinările dumneavoastră după obiecte pentru Muzeul Etnografic al Moldovei, cum vă amintiți că aștepta satul tradițional perioada Paștelui?

Paștele era considerat cea mai mare sărbătoare de către oamenii din trecut. Ca atare, Postul Paștilor era foarte respectat. Toți posteau, până și copiii. În fiecare casă existau tacâmuri și ustensile speciale, pe care le scoteau la începutul fiecărui post și le foloseau pe toată durata lui: vase pentru gătit mâncărurile, străchini, linguri. Credința creștinească și morala erau direcțiile de căpătâi după care se conduceau oamenii satelor. Poate de aceea trăiau în demnitate, în întrajutorare, se respectau.

Postul era prilej de întâlnire cu lumea de dincolo. Adică, în fiecare sâmbătă, la biserică se făcea o slujbă de pomenire a morților, ce se încheia cu veșnica pomenire.

Apoi, grija satului tradițional era să fie curățenie perfectă de Paști. Casele erau văruite în alb. O singură dungă de culoare închisă, care lega peretele de prispă, se îngăduia – era brâul casei. Atmosfera sănătoasă, de împrospătare și de primenire, emana și din acest alb al pereților. Dacă omul trebuia să fie curat la suflet, la fel de curată trebuia să îi fie și casa. La jumătatea Postului exista o zi când scoteau totul din casă. Femeile aeriseau lucrurile curate, pânzeturile și straiele pe care le păstrau pentru sărbători. Era un fel de conservare în mod natural a acestora. Și tot la jumătatea Postului, în Miezul Păresii, cum se spunea în lumea satului, se numărau ouăle de la găini.

Mai multe informații în săptămânalul Lumina de Duminică.

Comentarii Facebook


Știri recente