Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este „apostolul pocăinței, care se roagă în fața Preasfintei Treimi pentru noi toți”. Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoința lui și sfințenia vieții lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreștinarea țării noastre și mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreștineze pe daci și pe sciți și avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian și cu călugării sciți.
Iubiți credincioși,
Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătorește pe marele luminător și dascăl al lumii, pe stâlpul și întărirea Bisericii, pe propovăduitorul pocăinței care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.
Este cu neputință a vorbi după vrednicie despre viața, învățăturile și suferințele acestui prealuminat ierarh al Bisericii lui Hristos. Așadar să spunem pe scurt viața, faptele și învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, spre lauda lui Dumnezeu și folosul sunetelor noastre.
Acest mare ierarh s-a născut în Antiohia Siriei, din părinți necredincioși, care țineau de credința elinească. Tatăl său, dregător împărătesc, se numea Secund, iar mama sa se numea Antuza. Îndată după naștere tatăl său a murit, iar mama sa, renunțând la căsătorie, s-a jertfit pentru el. Când a ajuns în vârstă, a fost dat la învățătura înțelepciunii elinești lui Libanie sofistul și Andragatie filosoful, deprinzând de la ei frumoasa vorbire și filosofia. Apoi, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat credința elinească și a primit botezul de la Meletie, episcopul Antiohiei. Apoi, cu darul lui Dumnezeu, s-a botezat și mama lui.
După ce își continuă studiile la Atena, se întoarce în patrie la Antiohia și îngrijește de mama sa, până ea se duce la Domnul. Apoi, renunțând la deșertăciunea acestei vieți, o părăsește și intră în nevoința monahală, la o mănăstire din apropiere. În puțină vreme a sporit atât de mult că întrecea pe toți ceilalți cu râvna, cu rugăciunea, cu smerenia și dragostea. Tot din tinerețe fericitul Ioan a început a scrie și cărți de învățătură creștină pentru preoție, pentru smerenie și pocăință, precum și o epistolă către monahul Teodor, plină de mult folos, pentru că avea de la Dumnezeu darul învățăturii și al mângâierii Sfântului Duh. Despre acest dar s-au descoperit unui monah cuvios cu numele Isihie, care viețuia în aceeași mânăstire, următoarele:
Într-o noapte, rugându-se mult, a fost răpit cu mintea la cer și a văzut o vedenie ca aceasta: Doi bărbați luminati, pogorându-se din cer, îmbrăcați în haine albe și strălucitoare ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde el își făcea rugăciunile sale. Unul din ei ținea o hârtie scrisă, iar altul niște chei. Ioan, văzându-i pe dânșii, s-a înspăimântat și s-a închinat până la pământ, iar ei luându-l de mână, l-au sculat, zicând: „Nădăjduiește și nu te teme!” Ioan a zis către dânșii: „Cine sunteți voi, domnii mei?” Iar ei i-au răspuns:
„Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul Sfânt, pentru curăția inimii tale, pentru că suntem trimiși la tine de Marele Învățător și Mântuitorul nostru Iisus Hristos”.
Cel dintâi, întinzându-și mâna sa, i-a dat hârtia, zicând:
„Primește hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taină, și de acolo am scos dumnezeieștile descoperiri. Domnul îți dă ție a cunoaște toate adâncurile înțelepciunii, pentru ca să hrănești pe oameni, nu cu învățătura hranei celei trecătoare, ci să astupi cu cuvintele tale gurile ereticilor și ale iudeilor hulitori, care grăiesc fărădelegi asupra Dumnezeului nostru”.
Apoi întinzând și celălalt mâna, i-a dat cheile, zicând:
„Primește acestea, că eu sunt Petru căruia îmi sunt încredințate cheile împărăției, îți dă ție Domnul cheile sfintelor Biserici, și pe care vei lega, să fie legat, și pe care vei dezlega, să fie dezlegat”. Fericitul Ioan, plecându-și genunchi, s-a închinat lor, zicând: „Cine sunt eu ca să primesc și să port niște slujbe mari și înfricoșate ca acestea, fiind om păcătos și mai nevrednic decât toti oamenii?”
Iar Sfinții Apostoli, care se arătaseră, luându-l de mâna dreaptă, l-au ridicat, zicând: „Stai pe picioare, îmbărbătează-te și te întărește și fă cele poruncite ție. Apoi nu tăinui darul dat ție de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfințirea și întărirea poporului Său, pentru care și-a vărsat sângele Său, ca să-i mântuiască din înșelăciune. Grăiește cuvântul lui Dumnezeu fără încetare. Adu-ți aminte de Domnul, Care a zis: Nu te teme, turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăția. (Luca 12, 32). Deci și tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos Dumnezeul nostru a sfinți prin tine multe suflete și a le aduce la cunoștința Sa. Vei avea multe necazuri pentru dreptate, dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că așa vei moșteni împărăția lui Dumnezeu!”
Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci și, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Și era fericitul Ioan ca o făclie în sfeșnic atât pentru călugării din mănăstire, cât și pentru credincioșii care veneau la el să-i ceară ajutor. Incă s-a învrednicit și de darul vindecării bolilor. A venit odată un om bolnav de cap să se vindece, iar Cuviosul Ioan i-a spus: „Dacă ai credință tare în Iisus Hristos și părăsești pentru totdeauna patimile care te stăpânesc, vei vedea slava lui Dumnezeu!” Bolnavul a răspuns:
„Cred, părinte, și voi face tot ce-mi vei porunci!” Apoi apucând haina Sfântului Ioan, a pus-o pe capul lui și s-a vindecat. Pe un altul l-a vindecat de lepră, iar pe un leu care ieșea la drum și ucidea pe oameni, fericitul l-a ucis numai cu semnul Sfintei Cruci.
Dorind mai multă liniște, Sfântul Ioan s-a dus la pustie în munte și s-a nevoit acolo singur doi ani de zile. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a reintors la mânăstire, iar patriarhul Flavian l-a hirotonit preot, deși un timp a fugit de preoție, socotindu-se nevrednic. Când i-a pus mâinile pe cap s-a văzut Duhul Sfânt ca un porumbel alb pe capul lui și toti se minunau de acest mare har primit de la Dumnezeu. În fiecare sărbătoare Sfântul Ioan ținea cuvânt de învățătură în mânăstire și mai ales în catedrala patriarhală din Antiohia. Iar credincioșii alergau de pretutindeni să-i asculte cuvintele, căci curgeau ca un izvor de miere din gura lui și hrăneau sufletele tuturor cu căldura credinței și a dragostei de Dumnezeu.
Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulțime, neînțelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: Învățătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ți zic Ioane Gură de Aur (grecește se zice: „Hrisostom”), fântâna ta este adâncă iar funia minții noastre este scurtă și nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale!
Din ziua aceea Sfântul Ioan este cunoscut în toată lumea sub acest nume, căci ziceau credincioșii din Antiohia: „Deși o femeie a zis cuvintele acestea, dar Dumnezeu i-a dat acest nume!”
Iubiți credincioși,
Așa de minunată a fost creșterea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât era renumit în toată Siria și până la împăratul Arcadie din Bizanț. Apoi, murind patriarhul Nectarie al Constantinopolului, toti l-au ales pe Sfântul Ioan patriarh în locul lui, prin pronia lui Dumnezeu și cu sfat de obște. Aceasta s-a întâmplat în anul 397, iar în februarie 398 a fost hirotonit episcop și a urcat pe scaunul patriarhal. Timp de șapte ani, cât a fost patriarh, Sfântul Ioan Gură de Aur a uimit pe toți cu nevoința sa aspră, cu adâncul învățăturii, cu mila și marea grijă pentru săraci, pentru văduve și bolnavi.
Acest mare păstor al Bisericii lui Hristos postea foarte mult căci mânca pâine de orz și apă, o dată pe zi, se culca pe jos sau rezemat de scaun, se îmbrăca cu haine din cele mai modeste și dormea 2-3 ore pe noapte. Apoi citea și cugeta ziua și noaptea la Sfânta Scriptură și învățăturile Domnului și ale Sfintilor Apostoli. Dar nu numai citea, ci predica permanent în biserică și rostea cuvinte de învățătură pline de înflăcărare ca un adevărat păstor cu inimă de preot și cu gură de aur.
El nu vorbea învățături înalte și dogme greu de înțeles. Ci, mai ales, vorbea cuvinte de învățătură morală, despre faptele bune, despre păcate care ucid sufletul, despre Rai și iad și despre Judecata cea de Apoi. Combătea mai ales lăcomia de avere, desfrânarea, zavistia și ura dintre oameni. Iar dintre faptele bune vorbea cel mai mult despre pocăință, despre rugăciune, despre mergerea la biserică, despre iubirea aproapelui și mai ales despre milostenie. Nimeni n-a vorbit mai mult și mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăință și despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea s-a și numit de toți „dascălul pocăinței și părintele săracilor”.
Dar nu numai că predica Cuvântul lui Dumnezeu, ci împlinea și cu fapta. Că nimeni nu era mai milostiv în Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi hrănea din averea Bisericii sute de săraci, bolnavi, văduve și copii orfani. Apăra văduvele și pe cei nedreptățiți la judecată, îngrijea de călugări și de mânăstiri, făcea case pentru străini și bolnițe pentru bolnavi și rânduia peste tot preoți și episcopi buni, iar pe cei smintitori și răi îi caterisea și-i excludea din preoție.
De asemeni, Sfântul Ioan G ură de Aur a scris în viata sa zeci de cărți de învățătură, cărți de predici și cărți cu explicarea Sfintei Scripturi, începând de la Facere și până la Sfintele Evanghelii și Epistolele Sfântului Pavel, pentru care avea o mare evlavie. Dintre toate o mică parte s-au tradus și tipărit și în limba română, precum: Mărgăritarele, Împărțire de grâu, Puțul, Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, Comentariu la Sfânta Evanghelie după Matei și altele.
Din cauză că mustra în fată păcatul și mai ales pe boieri, pe dregători și pe cei ce făceau nedreptate săracilor și văduvelor, s-au pornit cu mare ură și zavistie asupra sa unii curteni din preajma împăratului Arcadie și chiar împărăteasa Eudoxia, o femeie plină de mândrie și de lăcomie. Încă și unii episcopi și clerici s-au unit cu împărăteasa împotriva Sfântului Ioan și îl pârau la împăratul, cerând surghiunirea și scoaterea lui din scaunul patriarhal. Apoi, când împărăteasa a luat cu sila via văduvei Calitropia și aceasta a alergat la părintele săracilor, adică la Sfântul Ioan Gură de Aur, îndată păstorul cel bun a mustrat în biserică lăcomia Eudoxiei și s-a dus la împăratul să ceară înapoi via văduvei.
Din ziua aceea împărăteasa cu toți cei de un gând cu dânsa a convins pe împărat și pe unii episcopi să scoată din scaun pe marele dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele săracilor și propovăduitorul pocăinței. Arcadie împăratul, crezând minciunile soției sale, în anul 403 a scos din scaun pe marele patriarh și l-a trimis în Bitinia. Dar îndată s-a făcut un cutremur mare în Constantinopol și Eudoxia a cerut împăratului să-l aducă pe Sfântul Ioan din nou în scaunul său. Dar n-a durat mult și s-a pornit altă tulburare. Împărăteasa și-a ridicat o statuie de argint nu departe de biserică și se făceau spectacole în fala ei, încât nu se putea sluji sărbătoarea în biserică. Atunci Sfântul Ioan, mustrând această fărădelege cu aspre cuvinte, ca o practică păgână intrată în creștinism, împăratul cu toți ai săi au trimis noaptea ostași înarmați și au scos pe Sfântul Ioan Gură de Aur din biserică și l-au dus în exil pe ascuns, tocmai în cetatea Cucuzo din Arabia. În urmă, mânia lui Dumnezeu a venit peste Constantinopol. Că un foc uriaș a ars acoperișul bisericii Sfânta Sofia și o parte din clădiri și din palatul împărătesc și toți au cunoscut că este pedeapsa Dreptului Judecător.
Marele ierarh al Bisericii lui Hristos a stat puțin la Cucuzo, apoi a fost trimis în Armenia. Căci, pătimind multe chinuri pe cale de la ostași, a slăbit de tot și a rămas în orașul Cumani. Simțindu-și aproape sfârșitul, a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, apoi, sărutându-i pe toți, i-a binecuvântat și făcându-și semnul Sfintei Cruci și-a dat sufletul în brațele lui Hristos, la 14 septembrie, 407, zicând aceste cuvinte: SLavă Lui Dumnezeu pentru toate! Este rugăciunea cea mai frumoasă care ne-a rămas de la acest mare ierarh.
Moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur au stat la Cumani 32 de ani, până ce împăratul Teodosie cel Mic le-a adus la biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol.
După moartea sa, împărăteasa Eudoxia și toți cei de un cuget cu dânsa au fost aspru pedepsiți și scoși din dregătorii, căci au ucis pe nedrept un așa mare părinte și luminător al Bisericii creștine. Apoi cu grele chinuri murind împărăteasa, i-a tremurat mormântul 32 de ani, până când moaștele Sfântului Ioan au fost aduse în Constantinopol și atinse de mormântul ei, în semn de iertare. Așa pedepsește Dumnezeu pe cei ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos și a slujitorilor Lui.
Episcopul Adelfie, iubind mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere în care ceată de drepți se află acest stâlp al Bisericii. Pe când se ruga în biserică, îngerul Domnului i-a arătat cetele sfinților și ale drepților. Dar Sfântul Ioan nu era acolo. Și s-a mâhnit Adelfie și a început a plânge că nu l-a văzut pe părintele său sufletesc. „Pentru ce plângi?” l-a întrebat îngerul. Iar el a zis: „Pentru că nu am văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur!” Atunci i-a răspuns îngerul: „Pe Ioan vrei să-l vezi? Pe propovăduitorul pocăinței? Pe acela nu-l poate vedea nici un om cât este în trup, căci el stă înaintea scaunului Preasfintei Treimi cu Heruvimii și Serafimii, slăvindu-o neîncetat”.
Iubiți credincioși,
Iată, pe scurt, viața plină de sfințenie dar și de grele încercări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne cucerim de viața lui îngerească, de înțelepciunea lui duhovnicească, de cuvintele lui care întorc la pocăință și mângâie sufletele. Dar mai ales ne uimim de râvna, de curajul și de bărbăția cu care a păstorit Biserica lui Hristos. El nu s-a uitat la fața oamenilor, nu s-a temut de cei ce poartă, sabie, nu s-a biruit de daruri de laude și de cele trecătoare. Ci a mărturisit pe Hristos cu putere și îndrăzneală, a combătut păcatul și l-a mustrat fără frică, necăutând la fața omului, a rostit cuvânt de învățătură cu timp și fără timp și a luat apărarea săracilor, a văduvelor și a celor asupriți. Cu acest mare ierarh și păstor al Bisericii se împlinesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit și cel care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge și lupul le răpește și le risipește. Cel plătit fuge pentru că este plătit și nu are grijă de oi (Ioan 10, 11- 13).
Sfântul Ioan Gură de Aur și-a pus sufletul pentru oile sale. Și a pus și râvna și mintea și cuvintele gurii sale și mâna cea grabnic scriitoare, și averea Bisericii a pus-o în slujba sărmanilor și curajul său l-a pus în apărarea adevărului și mărturisirea lui Hristos. De acest fel de păstori are nevoie Biserica în zilele noastre, dacă vrem să ne izbăvim de secte, de beție, de desfrâu și nedreptate. Deci să-L rugăm pe Stăpânul secerișului să trimită lucrători buni la secerișul Său (Luca 10, 2). Este atâta neghină între oameni, atâta neunire între creștini, atâta dezbinare în unele familii și atâtea patimi în inimile noastre! Oare când vom începe să lucrăm cu adevărat ogorul sufletelor noastre? Când vom începe a smulge patimile și răutățile din inimile noastre ca să intre Hristos în noi?
Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este „apostolul pocăinței, care se roagă în fața Preasfintei Treimi pentru noi toți”. Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoința lui și sfințenia vieții lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreștinarea țării noastre și mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreștineze pe daci și pe sciți și avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian și cu călugării sciți. Să nu uităm că avem în țară numeroase biserici cu hramul Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfinții Trei Ierarhi. Apoi să citim cuvintele sale de învățătură care sunt dumnezeiești. Iar când suntem în ispite și necazuri să nu slăbim, nici să cârtim, că nu răbdăm noi mai mult decât au răbdat sfinții. Să ne aducem aminte de sfaturile lui care încep cu pocăința și rugăciunea și se sfârșesc cu milostenia și iertarea.
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea lumii și pentru a ne rândui păstori sufletești cât mai buni. Să ne rugăm pentru toată lumea și pentru părinții noștri duhovnicești, căci ei priveghează pentru sufletele noastre, ca cei ce vor da seama.
Încheiem cu îndemnul de a nu deznădăjdui în greutățile și suferințele acestei vieți. Ci să cerem în toate ajutorul de sus și să repetăm cât mai des rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.
(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 245-252)
