Când se vorbește astăzi de Ortodoxie, sensul implicit este acela de „creștinătate dreptmăritoare”, chiar dacă și alte credințe au o „ortodoxie” a lor. În contextul schimbărilor sociale din ultimii ani și al circulației masive a persoanelor, Bisericile Ortodoxe și-au făcut din ce în ce mai mult cunoscute prezența și lucrarea în întreaga lume.
Îmi amintesc o zi de Duminica Ortodoxiei când, aflându-mă departe de țară, am slujit într-un sobor de clerici de etnii diferite: greci, ruși, bulgari, arabi, francezi, români. Bucuria comuniunii liturgice a fost amplificată de procesiunea cu icoane provenind din mai multe regiuni ale lumii, de frumusețea și diversitatea veșmintelor și cântărilor – toate adunate în cununa dreptei credințe. Poate cea mai bună mărturie că Ortodoxia nu înseamnă omogenizare sau standardizare. La agapa din acea duminică de comuniune ortodoxă multietnică, cineva a întrebat: Cum e oare să te naști ortodox? Era unul dintre creștinii convertiți la maturitate la Ortodoxie. Desigur, întrebarea lui este la fel de tulburătoare ca și întrebarea despre cum lucrează Dumnezeu apropierea de Ortodoxie a celor care s-au născut în alte tradiții spirituale. Cei mai mulți dintre noi, românii, suntem ortodocși din neam în neam. Credința noastră vine de la părinți și nu putem despărți căldura casei părintești de spațiul comunitar extins al vieții bisericești: cristelnița Sfântului Botez, deniile la care ne ducea mama în copilărie, candelele rugăciunii și mirosul de tămâie, veșmintele hieratice și cântările domoale, cu inflexiuni orientale, de la slujbe, sfințirea timpului profan prin marile sărbători creștine. Toate acestea ne-au ritmat ciclic timpul și spațiul, au umplut de sens nu doar existența noastră ca persoane, ci și viața de familie, raportarea noastră la comunitate și la lume.
Cea mai mare duminică a Ortodoxiei este Ziua Învierii, însă în prima duminică a Postului Mare suntem chemați la o pregustare a luminii din Împărăția lui Dumnezeu. Duminica Ortodoxiei amintește un eveniment de biruință spirituală din Biserica nedespărțită, înscris în cronici la 11 martie 843, dar care păstrează o permanentă actualitate peste veacuri. În ce măsură participăm noi astăzi la această biruință? În ce măsură împlinim, în viața personală și în cea comunitară, unitatea vie dintre lex credendi și lex orandi, prin mărturia faptelor?
Acum, în simplitatea postirii, trăim împreună bucuria dreptei credințe și redescoperim, odată cu puterea binefăcătoare a rugăciunii, lumina transfiguratoare a icoanelor. Și pentru că icoana transmite lumii acesteia ceea ce nu este din lumea aceasta, avem datoria de a ne face mărturisitori ai Învierii lui Hristos în lumea noastră de azi, prin cuvinte și prin fapte. Chemarea lui Filip „vino și vezi!” (Ioan 1, 46) ne îndeamnă pe fiecare din noi să mergem cu speranță către oameni, să vedem în ei chipul lui Dumnezeu și să vestim Evanghelia mântuirii.
Pastorala Sfântului Sinod din această duminică pune în legătură directă ortodoxia cu ortopraxia. Ortodoxia e dar dumnezeiesc, pe care îl primim cu smerenie, pentru că simțim mereu iubirea Tatălui ceresc. În lumina dreptei credințe putem face ce este de făcut aici pe pământ, ca să trăim cu demnitate între celelalte popoare de sub cer. Ortodoxia e calea Împărăției, libertate a Duhului în comuniunea sfințeniei, fidelitate reînnoită prin ascultare și unitate în trupul tainic al lui Hristos. Așadar, ne întâlnim în rugăciune în această Duminică a Ortodoxiei cu frații noștri de credință de acasă, dar și cu cei din diferite neamuri, de pe toate meridianele lumii. Ortodoxia noastră e și Ortodoxia lor, însă florile credinței și fructele faptelor bune așteaptă de la noi toți anotimpul rodniciei. (Editorial apărut sub semnătura Pr. Cons. patriarhal Nicolae Dascălu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 24 martie 2013)
