Înțelegerea deplină a condițiilor care au permis dezvoltarea unei culturi creștine este cu anevoie de realizat. O dificultate insurmontabilă e constatată de fiecare dată, chiar de la început, atunci când se încearcă o analiză a întâlnirii fecunde dintre tradiția iudaică, filosofia greacă și creștinismul primelor veacuri. În multe privințe, miezul acestei întâlniri ar putea fi mărturia creștinilor potrivit căreia Logosul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Omul, ceea ce a reprezentat un adevărat scandal și pentru greci, și pentru gândirea iudaică1, și totodată una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri ale Revelației creștine în istorie.
Cu privire la întâlnirea dintre greci și creștini, trebuie spus că ea nu reprezintă doar un capitol de istorie. Astăzi, confluența acestor două spații constituie cea mai bună introducere pentru una din temele fierbinți ale dialogului dintre teologie și știință: raportul dintre rațiune și credință. Puterea cuprinzătoare a rațiunii omenești, capabilă să sesizeze în lumea sensibilă înțelesuri inteligibile, este reprezentată, la întâlnirea istorică dintre creștinism și elenism, de greci. În zilele noastre, scrierile filosofilor greci din Antichitate și din perioada elenismului dau însă o mărturie unică despre înălțimea înțelegerii la care poate ajunge cel ce se călăuzește, în cunoaștere, în mod adecvat de observarea lumii și de judecățile sale corecte și prudente cu privire la ea. Pe de altă parte, creștinii, chemați de Dumnezeu să creadă și să mărturisească în istorie despre Adevărul situat mai presus de înțelegere, sunt reprezentanții credinței. Creștinii transmit întregii umanității provocarea cea mai mare adresată omului și invitația cea mai generoasă în ordinea cunoașterii, anume că cea mai înaltă și mai cuprinzătoare formă de cunoaștere este credința în Dumnezeu Treime, vestită nouă de Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, experiată ca viață în Dumnezeu, trăită în Biserică.
Totuși, dacă observăm atent momentele de început ale Bisericii, vom vedea că rațiunea grecilor și credința creștină s-au întâlnit chiar în zorii creștinismului, într-un loc cu multă semnificație pentru greci: Areopagul. O întâlnire la care adevărul de credință a fost mărturisit de unul dintre cei mai mari creștini din istorie: Sfântul Apostol Pavel.
Examenul rațiunii și ajutorul credinței
Între anii 51 și 54, după Sinodul de la Ierusalim, Sfântul Apostol Pavel pleacă în cea de-a doua călătorie misionară. În Troa, are o vedenie prin care i se descoperă că trebuie să călătorească înspre Macedonia (Fapte 16, 9). Și, după ce în Filipi înființează prima Biserică pe teritoriul european și după vindecarea minunată a unei vrăjitoare, Sfântul Pavel și Sila care îl însoțea sunt închiși. După ce, în mod minunat, cei doi vor fi eliberați de un cutremur care va deschide porțile temniței, Sfântul Pavel va ajunge în Tesalonic, și după alte trei săptămâni, în Atena.
Conștient de faptul că are de-a face cu bărbați obișnuiți cu subtilitățile rațiunii, Sfântul Pavel pornește în predica sa din Areopag, locul consacrat al filosofilor atenieni, de la faptul că grecii aveau în cetatea lor statui închinate unui zeu necunoscut. „Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte, 17, 22-23).
„Dumnezeu, Care a făcut lumea, continuă Sfântul Apostol Pavel, și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini. Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte, 17, 24-27). Sfântul Apostol Pavel afirmă, așadar, că pe acest Dumnezeu Îl va vesti el, anume pe Cel Care a făcut toate cele ce sunt în lume, afirmând că întreaga existență a lumii, cu ordinea ei, a fost făcută de Dumnezeu ca oamenii să-L caute pe El. Sfântul Pavel continuă apoi afirmând că în „El trăim, ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: „Căci al lui neam suntem” (Fapte, 17, 28), utilizând o formulare asemănătoare unui citat din Aratos2.
„Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meșteșugul și de iscusința omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredințare, prin Învierea Lui din morți” (Fapte 17, 29-31). Aici însă înțelegerea grecilor este pusă la grea încercare. Ascultătorii din Areopag instruiți și obișnuiți cu elaborate discursuri filosofice, în care argumentele sunt cântărite cel mai adesea, prin puterea rațiunii, îl vor opri pe Sfântul Pavel să mai vorbească tocmai pentru că el pomenise despre Înviere: „Și auzind despre învierea morților, unii l-au luat în râs, iar alții i-au zis: Te vom asculta despre aceasta și altădată” (Fapte 17, 32). S-ar putea întrevedea aici, în acest ultim verset, unul din testele majore pe care rațiunea trebuie să le treacă pentru a primi Adevărul. Și, după cum vedem, în cele ce s-au petrecut în Areopag, rațiunea nu poate trece acest test dacă nu e ajutată de credință.
Prăpastia între rătăcire și Adevăr
Câteva considerații care se dovedesc astăzi importante, în maniera de înțelegere a dialogului dintre teologie și filosofie. Este remarcabilă mai întâi abordarea Sfântului Apostol Pavel, care se arată deopotrivă inspirată și firească. Sfântul Pavel nu exercită presiune, nu încearcă să mărturisească împotriva auditoriului mai mult decât acesta poate primi, semn că înțelege și dificultatea lor de a crede și înălțimea străină de lumea aceasta a ceea ce el ar fi putut să mărturisească despre Adevăr. Sfântul Pavel înțelege condiția existențială a filosofilor din Areopag, situați, prin cultura și preocupările lor, deopotrivă aproape de Dumnezeu și departe de El. Ei sunt deopotrivă aproape de Dumnezeu, prin nevoile lor existențiale, prezente în fiecare om conștient de propria-i finitudine, dar sunt și departe de El, cu mintea împovărată de concepte și acoperită cu stratul gros al modelelor raționale, strânse și dezvoltate în lunga tradiție greacă. Sfântul Apostol Pavel înțelege, ca un misionar prin excelență, situarea filosofilor greci și pentru faptul că el însuși a experiat, în propria-i viață, situația aceasta de a fi aproape și în același timp departe de Dumnezeu; aproape de adevărul înveșmântat în tiposurile Vechiului Legământ și departe de Dumnezeul Întrupat, apărând cu ardoare tradiția și credința poporului ales, printr-o luptă îndreptată chiar împotriva celor ce mărturisesc venirea lui Mesia. De aceea, Sfântul Apostol Pavel – trecut el însuși peste prăpastia dintre rătăcire și Adevăr, nu prin puterile sale, ci prin arătarea lui Hristos pe drumul Damascului – nu va crede în forța argumentelor raționale, nici în puterea lor de a transmite fiorul credinței vii, care să-i convertească pe greci.
Dovezile credinței
În legătură cu aceasta, două sunt observațiile pe care merită să le adăugăm aici. Mai întâi, este faptul că o experiență unică îl face pe cel ce a trăit-o să resimtă nevoia de a o mărturisi. Experiențele-limită marchează profund și definitiv pe cei ce le traversează, mai ales dacă ele au un caracter singular, fără precedent. Foarte adesea, amintirea acestei experiențe-limită nu se șterge de-a lungul întregii vieți, îmboldind pe cel ce a trăit-o să dea mărturie despre ea, cu multă emoție și convingere. Avem de-a face cu situații de acest fel mai ales în cazul celor asupra cărora Însuși Hristos a lucrat minunile vindecării. Este cazul, de exemplu, orbului din Ierihon, vindecat de Hristos. E greu de cuprins starea minunată pe care a avut-o orbul după ce, prin minunea săvârșită de Hristos, a ajuns să vadă. Însă nu e greu de înțeles de ce anume, după ce a fost vindecat, nu a găsit altceva mai prețios de făcut decât să meargă după Hristos, „slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). La fel în cazul celui surd și gângav vindecat de Domnul Hristos, episod pomenit în Evanghelia lui Marcu. În acest caz, se întâmplă ceva chiar mai edificator. Hristos le poruncește celor ce erau de față să nu spună nimănui despre vindecarea celui suferind. Cu toate acestea, cum ne arată textul, cei de față procedează pe dos: „Cu cât le poruncea șsă nu spună nimănuiț, cu atât mai mult ei Îl vesteau” (Mc. 7, 35-36). În fine, situația e aceeași și în cazul vindecării celor doi orbi din Galileea. Hristos le poruncește „cu asprime”: „Vedeți, nimeni să nu știe” (Mt. 9, 30), însă cei vindecați nu ascultă porunca! Dimpotrivă, ei aleg să Îl vestească „în tot ținutul acela” (Mt. 9, 31)!
E dificil de înțeles și de trăit în mod deplin starea celor vindecați de Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, trecerea lor minunată de la suferință și neputință la deplinătatea puterilor omenești. Însă e ușor de înțeles de ce anume, odată vindecați, aceștia nu se opresc din mărturisirea lor, din vestirea minunată a vindecării săvârșite de Domnul. Dorința lor înflăcărată de mărturisire este atât de puternică, încât rămâne valabilă chiar și pentru cei ce primesc poruncă explicită de la Însuși Hristos vindecătorul lor, să nu spună nimănui nimic despre aceasta.
Credința este mai presus de rațiune
De ce facem aceste mențiuni aici? Și Sfântul Apostol Pavel a trecut printr-o experiență-limită. Sfântul Pavel nu avusese prilejul, cum a fost cazul celorlalți Apostoli, să descopere pe Hristos și dumnezeirea Lui, într-un mod treptat, prin cuvintele Sale, prin minunile Sale, prin profețiile Sale referitoare la pătimirile și moartea prin care avea să treacă, profeții pe care El Însuși le-a făcut către Apostolii Săi. Sfântului Apostol Pavel, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, i S-a arătat deodată, Înviat, fără nici o altă înștiințare, într-un moment în care Sfântul Pavel se lupta cu cei ce-L mărturiseau pe El.
Omenește judecând, e greu de înțeles cum, în Areopag, la prima întâlnire cu cea mai profundă, cea mai articulată dintre culturile vremii, Sfântul Pavel, cel mai instruit dintre Apostoli, trece sub tăcere puternica experiență a convertirii lui. Stă în firea omenească, atunci când crede ceva cu toată ființa, să mărturisească într-un mod cât mai convingător, apelând la toate argumentele posibile. Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel procedează într-un fel neobișnuit. El nu scoate la bătaie dovezile tari privitoare la Adevărul Hristos, nu pomenește de faptul că L-a întâlnit față către față pe Cel ce a trecut prin moarte; nu strigă filosofilor în mod sfidător sau amenințător că L-a văzut pe Cel Înviat, Cuvântul lui Dumnezeu, și nici nu pomenește despre nenumăratele profeții făcute de-a lungul unui mileniu și jumătate despre El, în Vechiul Testament. Deși despre toate acestea Sfântul Pavel avea cunoștință. De fapt, în Areopag, Sfântul Pavel nici măcar nu pomenește numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, chiar dacă L-a văzut față către față! Aceasta ne arată că Sfântul Apostol Pavel nu scoate în luptă cele mai tari dintre argumentele credinței, chiar dacă se află la cea mai provocatoare dintre întâlnirile culturale ale primelor secole creștine, la confruntarea dintre creștinismul luminat de credință și cea mai elaborată dintre culturile filosofice ale vremii. Cumva, ceea ce se anunța a fi o mare dispută de argumente, o desfășurare de erudiție și înțelepciune se sfârșește, dimpotrivă, destul de repede. Și aceasta pentru că Sfântul Pavel nu intră în Areopag cu o strategie omenească, pregătit cu un discurs argumentat, gata să se confrunte cu elaboratele critici ale filosofilor greci. Sfântul Pavel nu caută să expună Adevărul ca doctrină bogat întemeiată și anunțată în Vechiul Testament, așa cum cunoștea preabine. Sfântul Pavel nu expune nici Adevărul experiat de el însuși, în profunda experiență a convertirii. Și aceasta pentru că nu urmărește să convertească pe cei din Areopag cu orice preț împotriva voinței lor de a se deschide către Adevăr, printr-o luptă în care să utilizeze orice mijloace. El face mărturisirea Adevărului credinței doar până la măsura disponibilității acelora de a-L primi.
Cugetarea patristică ce a urmat va descoperi tot mai mult lumii cum Hristos, înțeles ca Logos, va cuprinde în mod neașteptat strădaniile filosofice ale spațiului grec, împlinind extraordinar credința cultivată în spațiul iudaic. Întruparea lui Hristos și descoperirea lui ca Logos deopotrivă întregesc și depășesc reflecția greacă și tradiția iudaică. Sar putea spune că, dincolo de înțelegerea și de înțelepciunea omului, lucrarea lui Dumnezeu în istorie este mereu mai adâncă decât așteptările lui, oricât de iscusită iar fi mintea, oricât de cuprinzătoare iar fi cugetarea filosofică.
Note: 1 Ioan G. Coman, Probleme de filosofie și literatură patristică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 37.
2 Alain Decaux, Viața Sfântului Pavel, Editura Humanitas, București, 2007, p. 188
(Articol apărut sub semnătura Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 14 aprilie 2013)
