Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat la 7 februarie 2014, semnat de Steluța Popescu-Coban, intitulat O floare dintr-un buchet de amintiri:
Dacă o călimară cu stilou și un ceas deșteptător ar putea grăi fiorul modestei lor prezențe pe o măsuță de scris, cu siguranță ar mărturisi că fiecare dintre ele poartă ascunsă o taină, o mărturisire, un simbol, un îndemn, o ascultare.
Lucrușoare dragi, primite în dar de la Preafericitul Teoctist, modeste la înfățișare, dar adânci în vederea pătrunzătoare a Părintelui Patriarh, peste care patina timpului nu avea să se așeze și înțelesul nu aveau să și-l piardă. Cu ochii minții revăd nemărginita iubire și neuitare a Părintelui Patriarh Teoctist, povestind în întâlniri de familie despre trecut, despre părinți, despre prieteni, despre învățătorul din sat, căruia i-a purtat o recunoștință vie, și despre satul natal adăpostit între colinele blânde ale Botoșanilor, cu datini frumoase și oameni credincioși, cu prunci sănătoși și tineri plini de virtuți.
Dar oare să fie numai aceste amintiri, prinse în buchetul personalității sale, care să ne fi copleșit viața, cu via sa prezență? Am putea spune noi, vlăstare ale unei familii atât de numeroase, la câte gesturi ale Părintelui Patriarh, de puternică amintire a părinților patristici, am fost martori, opriți fiind de a le povesti și celor din jur, prin delicata sa smerenie?
Chipul său inconfundabil, luminat și plin de har și bucurie sfântă, însemna pentru noi o fereastră deschisă spre cer, ce purta parcă un singur nume: Curaj.
Răsfoind file din volumul „Urme în eternitate, Mitopolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei”, apărut la trei ani de la plecarea sa, un cuvânt scris al părintelui protos. Iustin Neagu despre Părintele Patriarh, îmi pare cel mai apropiat de buchetul prezenței sale: „Personalitatea inconfundabilă a Preafericirii Sale cuprindea simfonic, armonios, ceea ce numai sfinții mari reușesc: iubirea și dreptatea, exigența și îngăduința, blândețea și corectitudinea, punctualitatea și simplitatea, intransigența intelectuală și popularitatea, prezente în viața sa de toate zilele, în studiile și scrierile sale”.
Într-o întâlnire de familie, la sărbătoarea Bunei Vestiri, aveam să ne așezăm în jurul mesei Părintelui Patriarh Teoctist cu bucuria de copii. Fuseserăm invitați în chiar dimineața aceea, eu însă lucram și se anunța încă de dimineață o după-amiază foarte dificilă. Când a sunat telefonul și am auzit glasul Preafericirii Sale, aproape m-am blocat, înțelegând dificultatea plecării mele de la serviciu. Aș fi făcut orice îmi stătea cu putință să pot lipsi câteva ceasuri pentru a răspunde invitației. Părea aproape imposibil să mă învoiesc, iar după-amiaza se anunța foarte încărcată… În glasul meu se simțea, cred, o adâncă părere de rău. Avea să îmi spună, ceea ce Părintele Patriarh de obicei nu rostea, un cuvânt ce parcă insista să fim prezenți la acel praznic: „Noi vă așteptăm dacă puteți veni, și totul va fi bine”.
Atunci, spre sfârșitul acelei mese de familie, aveam să îl întreb o problemă copilăroasă poate, dar care la vremea aceea îmi aducea multe frământări sufletești, și anume, cum să reușim să dobândim o ținută profesională cât mai înaltă la locul unde viața ne cheamă și în același timp să fim creștini autentici, să trăim cu inima și cu gândul realitatea prezentă, cu alte cuvinte, să fim prezenți cu valorile creștinești la o realitate profesională căreia trebuie să-i facem față. Acum, când scriu, mă minunez de îndrăzneala acestei intrebări și de amintirea acelui moment. Cu siguranță, la acea clipă, frământarea unei probleme de serviciu nu îmi dădea pace și nici nu întrezăream soluții… Acolo, la acea masă de familie, așteptam un cuvânt de la Preafericirea Sa, cu așteptarea unei minuni parcă. Și atunci Părintele Patriarh Teoctist avea să dea un răspuns ce străbătuse prezentul și atingea veacurile ce vor să vină. Privirea sa s-a îndreptat spre fereastra sufrageriei și a țintit cerul. Un timp. S-au așternut câteva clipe de tăcere, apoi două bobițe de lacrimi s-au prelins în colțul ochilor săi. Și doar a rostit, ca pentru sine: „De acum va fi foarte greu, veacurile sunt grele. Dar trebuie curaj și credință”. Se ridicase cu vederea lucrurilor peste prezent și țintea adâncul frământărilor viitoare. Uitasem în acel moment de serviciu, de obiective profesionale, de graba de a mă reîntoarce, eram martori ai unui zbor peste Timp fără de Timp. La plecare, după ce i-am sărutat mâna și am luat binecuvântare, mi-a dăruit o cutie mare de bomboane, spunându-mi să o împart colegilor…
Așa aveam să fac, în după-amiaza aceea, trecând pe la fiecare cu dulceața unei binecuvântări de la Întâistătătorul Bisericii. Peste tot, în toate departamentele era liniște, armonie. Era acea stare a lucrurilor pe care Părintele Patriarh Teoctist o binecuvântase dintru început. Fiecare coleg a primit cu bucurie zâmbetul acestui gest, fără însă a cunoaște că era de fapt o bomboană duhovnicească și nici cine i-o trimisese. Așa trebuia să se împlinească lucrurile, după voia Preafericirii Sale în adâncă smerenie și ascultare…
La 5 martie 1950, în ziua hirotonirii sale întru arhiereu, în Catedrala „Sfântul Spiridon”-Nou din București, tânărul Teoctist avea să mărturisească: „Îmi plec genunchii gândului cu smerenie, la altarul bisericii din satul meu, de pe dealurile Botoșanilor, acolo unde frații și surorile mele după trup se roagă pentru sufletele părinților mei răposați și trudesc pe ogoare din zori și până în noapte”. Cu adevărat, o profundă legătură avea să păstreze, până la plecarea sa, cu satul sau natal, cu altarul bisericii de pe colinele Botoșanilor, și prin ele cu altarele Bisericii noastre străbune.
Nu întâmplător, ci cu rânduiala Domnului, pământ de lângă altarul bisericii din satul său, Victoria, ctitorie a Părintelui Patriarh Teoctist, a fost adus și presărat la locul așezării sale în mormântul din Catedrala patriarhală de vrednicul Mihai Arăpașu, nepot al fratelui mai mare al Preafericirii Sale, Nicolaie.
Nu întâmplător, crucea de lemn, martoră a învierii în Domnul a Preafericirii Sale, a fost așezată în altarul bisericii din satul Victoria, fiind purtată din București în chiar ziua Sfintei Cruci a anului 2007, de către un alt vrednic vlăstar al neamului său.
Prin aceste mărturii se revarsă parcă daruri ale milostivirii cerești spre iubirea Părintelui Patriarh Teoctist de a reînvia chipuri și timpuri apuse spre pururi-aducerea lor aminte…
Primește, Doamne, smerita noastră rugăciune pentru alesul Tău, Părintele nostru Patriarh Teoctist, și-l așază acolo unde strălucește lumina feței Tale!
