O candelă a neuitării, Părintelui nostru Patriarh Teoctist

Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat la 26 iulie 2008, semnat de Steluța Popescu, intitulat O candelă a neuitării, Părintelui nostru Patriarh Teoctist:

Cuvânt de dor, la împlinirea unui an de la plecarea Părintelui nostru Patriarh Teoctist în bucuria Învierii Mântuitorului

Mă așez la o măsuță ca să scriu, având în față lumânărica vieții mele și, în inimă, mărturia vieții Părintelui nostru, Patriarhul Teoctist, unchiul meu, un părinte în adevăratul sens cuvântului, nu de un ceas, de o zi, de un an, ci de o viață.

Mă văd, copil fiind, în vizită în Palatul patriarhal, alături de tatăl și de mamă mea, privind, cu ochii fascinați, nestematele Maicii Domnului din engolpionul ce îl purta. Mă zăresc fugind printre aleile Episcopiei din Arad, unde admirăm veverițele, florile și pacea locului, primind bucuria de a îl vedea trecând pragul modestei noastre căsuțe, după moartea tăticului. Acestea sunt primele amintiri care aveau să înflorească tainic, cu timp și fără timp.

Câtă delicatețe tainică a înconjurat partea nevăzută a vieții Părintelui Patriarh, câtă smerenie se impunea a însoți fiecare pas purtat într-o catedrală!

Așa s-a născut chipul Măicuței Domnului în viața mea, prin engolpionul ce îl purta, așa a apărut dorul lumii nevăzute, din bucurii simple și delicate, primite și împărtășite.

„Cel mai înalt profesor al vieții mele”

A fost, în mod neștiut, cel mai înalt profesor al vieții mele. Dar lecția cea mai adâncă, copleșitor de delicată, a fost cea a smereniei și a iertării, „dar din darul sfinților” – aveam să o aflu – atât de-a lungul vieții Părintelui Patriarh, cât, mai ales, după trecerea sa la viața cea veșnică. Apoi, cuprinderea trecutului, prezentului și a viitorului într-o singură lumânare aprinsă pentru veșnicie avea să-mi descopere o personalitate a timpului, dincolo de timp. Iubirea strămoșilor, a locului, a atenției vii asupra lucrării prezentului, a perspectivei viitorului, au încăput toate într-o viață de ostaș în armata Domnului și au mărturisit toate, prin toate, o lucrare vie. Era, înainte de toate, un om al pământului, calitate rară ce te ajută să pătrunzi oameni și fapte, să întrezărești, dincolo de efemer, clipe unice prin rezonanță, devenite apoi istorice.

Așa, am învățat, cu fiecare boabă de lacrimă pe care o zăream pe chipul Părintelui Patriarh, în întâlniri de familie, povestind despre trecut, despre părinți, despre prieteni, să ating cu inimă amintiri scumpe dânsului și nouă și să încerc să le păstrez nestinse, în candela neamului.

„Îl zăresc paraclisier fiind și făcând rânduiala aprinderii candelelor”

Îl văd astfel, cu ochii minții, copil fiind, jucându-se cu frații mai mari, furând rozetele vestonului lui bădia Nicolae (frate care avea, pe atunci, 16-17 ani și era băiat de trupă), fiind, mai apoi‚ duși și anchetați în „instanța supremă” – Tătuța! Îl văd plecând de acasă împreună cu prietenul Haralambie, în Duminica Tomii, 1928, peste colinele Botoșanilor, și ajungând la mănăstire unde, la intrare, avea să mărturisească venirea la școala călugăriei. Îl văd, la un timp de la plecarea de acasă, zărind de departe căruța în care se aflau mama, împreună cu sora Casandra, spre a îl lua înapoi. În acele clipe, la mănăstire se căra piatră și era atât de ger, încât se lipeau mâinile de piatră. Avea atunci să fugă, să schimbe îmbrăcămintea și să le întâmpine în chilie înconjurat de cărți, dar acoperindu-și mâinile cu dulamă, că să nu mărturisească ascultarea. Îl zăresc paraclisier fiind și făcând rânduiala aprinderii candelelor, cu atenție și rugăciune, înmuind puțină pâine în ultimele picături de ulei și gustând-o.

Îl văd trecând, pentru prima data, pragul casei părintești, după ce mama plecase din această lume. Îl privesc la înmormântarea surorii atât de îndrăgite, Maria, îl văd și pe învățătorul din sat, Gheorghe Romanescu, căruia i-a purtat o recunoștință veșnică și văd satul natal adăpostit între colinele blânde ale Botoșanilor, cu datini frumoase și oameni credincioși, cu prunci sănătoși și tineri plini de virtuți.

Și cum aș putea uita atâtea și atâtea amintiri și momente, înrourate de lacrimi, împărtășite la mese de familie, aproape de părintele Nicanor, apoi de părintele Ciurea, de părintele Babus, unde toți cei adormiți erau vii, timpul era fără de timp și viața, fără de moarte.

„Vă zăresc la ultimul Crăciun petrecut împreună cu familia”

Și, atât de aproape de plecarea Preafericirii Voastre, păstrez amintirea atenției și iubirii cu care ne-ați înconjurat la plecarea dintre noi a surorii mamei, Emilia, în ianuarie 2002. Cât de delicat ați trimis maicuțele „să ne cerceteze”, chemându-le, mai apoi, și spunându-le, cu lacrimi: „voi nu știți cine a fost Emilia”. Apoi, în chiar seara dinaintea înmormântării sale, vă văd printre lacrimi, deschizând ușa modestă a locuinței Emiliei, unde toată familia era adunată. Plecaseră-ți discret și singur din palat, însoțit doar de șofer și, îmbrăcat în haine de interior, în timpul atât de geros și alb de zăpada acelor zile, aducându-ne tămâie, lumânări și cărți de rugăciuni. Și cât v-ați bucurat găsindu-ne citind la Psaltire și cu ce cuvinte de curaj și de nădejde în iubirea Domnului ne-ați mângâiat la plecare!

Era de ajuns să mă gândesc, spre sfârșitul vieții Preafericirii Voastre, atunci când, uneori, treceam cu mașina prin preajma Palatului patriarhal, la neobositul program de lucru, că să îmi dispară brusc și oboseala, și neputința.

Vă zăresc la ultimul Crăciun petrecut împreună cu familia, dăruindu-ne, la plecare, ca unor copii, un coș plin de dulciuri și de fructe, telefonându-ne apoi și intrebându-ne cum le-am împărțit. „Ca frații”, aveam să vă răspundem. Câtă sensibilitate și atenție a adus acest gest, al bucuriei Nașterii Mântuitorului, în sufletele noastre!

Vă zăresc, plecând discret și singur, spre spital, încheindu-vă drumul de autentic călugăr.

Acestea sunt crâmpeie de amintiri despre Părintele nostru Patriarh Teoctist, mărturisite în mozaic de trăiri și clipe ale unei inimi ce a bătut în umbra aripilor sale. Și câte alte lucruri extraordinare mi-au scăpat de-a lungul vieții mele prin neatenția, nepurtarea de grijă, lipsurile, neînțelegerea, nepriceperea sau graba minții mele! Cât de tainice rămân, astfel, momente și trăiri care, poate, cu voia Domnului, se vor mărturisi prin oameni și fapte, la ceas rânduit de Domnul!

După plecarea Preafericirii Voastre, am sărutat cu inimă locurile în care ați locuit și am privit Reședința patriarhală de la Mănăstirea Techirghiol, copleșitoare prin simplitate și smerenie.

Pentru toate acestea, ca și pentru multe altele, nescrise aici, dar scrise în inimă cu dor, cu recunoștință și cu multă iubire, îi mulțumim Maicii Domnului pentru darul de a fi următori ai neamului Părintelui nostru Patriarh Teoctist. Ne plecăm genunchii la mormântul său și păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim cu toții la petrecerea cea îngerească.

Comentarii Facebook


Știri recente