Mă întâlnesc, arar și întâmplător, cu o mai veche prietenă, pe care am neglijat-o în ultimul timp, așa cum mi-am neglijat, de altfel, cam toți prietenii după â90 (o pierdere mare, evident). O întreb ce mai face și de fiecare dată îmi răspunde: „Mă bucur! Ah, nici nu știi cât mă bucur!” Răspunsul vine ca o găleată de apă rece care mă trezește dintr-o somnolență de care nici măcar nu sunt conștient. Dar ce răspuns mai e și ăsta? A înnebunit, își bate joc de mine? O privesc mai atent și realizez că este cât se poate de serioasă, nespus de firească, de simplu sinceră, de exactă. De unde i-o fi venind această bucurie? În orice caz, ea nu se bazează pe nimic din ceea ce s-ar putea numi succes social, de orice natură ar fi el. Oricum, răspunsul ei, mereu același, mereu spus cu același suflu de trăire autentică, diferă de mai toate cele pe care le auzim de obicei, care fie sunt de un formalism absolut („Bine!, Bine!”, „Așa și așa!” etc.), fie încearcă să te copleșească cu sumedenie de detalii, mai mult sau mai puțin semnificative
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
