Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Denia Prohodului Domnului (Vineri seara) – Mormântul lui Hristos – izvorul învierii noastre – din lucrarea Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, apărută la Editura Basilica, București, 2010:
Taina mare a Sâmbetei este prăznuită prin rugăciunile și prin cântările de vineri seara și prin slujbele de dimineață din ziua mare a Sâmbetei. De dimineață, se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, iar seara ne pregătim pentru slujba Sfintei Învieri de la miezul nopții.
Taina șederii Domnului în mormânt este taina smereniei Lui până la capăt. De aceea, slujba Prohodului este unul dintre cele mai frumoase imne de înmormântare și, în același timp, de speranță și de laudă a lui Dumnezeu pentru iubirea Lui smerită și nesfârșită față de noi. Această capodoperă a evlaviei, a spiritualității ortodoxe, conține atâta teologie în fiecare strofă, încât chiar unele tratate de teologie nu au reușit să concentreze așa de multe sensuri duhovnicești în câteva pagini cât concentrează acest Prohod, tânguire de îngropare în jurul icoanei Mântuitorului pus în mormânt, numită Epitaf.
Slujba Prohodului este deosebit de impresionantă prin conținutul și prin frumusețea ei, care îmbină teologia cu poezia, metafora cu sentimentul prezenței în fața tainei Celui necuprins, zăcând în mormânt, a Mântuitorului Iisus Hristos, Izvorul vieții veșnice. Această slujbă începe printr-o mirare, o minunare, o exclamație: „În mormânt, Viață,/Pus ai fost, Hristoase,/Și s-au spăimântat oștirile cerești/Plecăciunea Ta cea multă preamărind”. Cine a fost pus în mormânt? Cel ce este Viața, Cel ce dă viață la toată făptura, Cel ce ține întreg universul prin puterea Sa, Cel ce a zis să fie lumină și s-a făcut, Cel ce a adus la ființă toate cele ce există, căci toate le-a făcut Dumnezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Cuvântul. Când în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu vorbește, în acțiune se află și Dumnezeu-Cuvântul, adică Dumnezeu-Fiul. Cu vrerea Tatălui, El, împreună cu Duhul Sfânt, a scris Vechiul Testament, El a inspirat pe autorii Vechiului Testament să scrie și să pregătească poporul ales pentru taina Întrupării, Răstignirii, Îngropării și Învierii Sale.
Cu cât avansează știința astăzi mai mult, cu cât se va cerceta universul mai mult, ne vom mira și mai mult de legătura dintre atotputernicia și smerenia lui Hristos Cel mort și înviat. Cel ce este în mormânt ține milioanele de galaxii ale universului. Tot acest univers care ne impresionează pe zi ce trece, pe măsură ce ne lărgim sfera cunoașterii, pe măsură ce cunoaștem măreția lui, ne determină să medităm mai adânc la cuvintele: „În mormânt, Viață,/ Pus ai fost, Hristoase”.
Aici, pe această planetă mică, neînsemnată – Pământul-, S-a făcut Om și a pătimit pentru noi oamenii Cel pe Care nu-L poate cuprinde universul, dar Care poartă universul în El. În Hristos, prin Hristos și pentru Hristos a fost făcut întreg universul (cf. Coloseni 1,16), iar El, Cel infinit, Se face atât de smerit, încât încape într-un mormânt săpat în stâncă. Dar nici mormântul acesta nu-i aparținea, ci era un mormânt de împrumut! Însă taina morții lui Hristos este în primul rând o mirare pentru îngeri. Puterile îngerești care-L cunosc pe Hristos-Domnul în slava Lui împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt s-au mirat de smerenia „Domnului slavei’. Serafimii și Heruvimii și-au acoperit privirile, pentru că nu puteau să înțeleagă taina aceasta a smereniei Lui necuprinse cu mintea și negrăite.
Expresia „Plecăciunea Ta cea multă preamărind” traduce în românește cuvântul din Noul Testament, „chenoză” (chenosis), care semnifică golirea de sine, renunțarea la slavă și smerenia cea mai adâncă.
Taina înmormântării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca și taina Crucii, ne arată că iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu este o iubire smerită, că Dumnezeu nu vrea să fie iubit cu forța, că El poate fi acceptat sau respins. Atât de mult a respectat libertatea noastră, încât S-a lăsat respins, omorât și înmormântat, tocmai pentru că iubirea Lui nu forțează pe nimeni. Cu cât iubirea este mai smerită, cu atât este mai adevărată. Dar această smerenie a lui Hristos, această „plecăciune” a Lui negrăită este și pregătirea Învierii Lui. De unde știm aceasta? Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni (cap. 2), unde ni se spune că „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând’, chip de sclav, întrucât numai sclavii erau omorâți prin răstignire. Cetățenii romani condamnați la moarte erau decapitați, dar robii sau sclavii erau pedepsiți prin răstignire. De aceea, „chip de rob luând, S-a smerit pe Sine până la moarte, adaugă Sfântul Apostol Pavel: și încă moarte pe cruce”, cea mai disprețuită formă de moarte și cea mai chinuitoare. Și continuă Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
Sâmbăta Mare leagă Taina Crucii de Taina Învierii lui Hristos. Hristos trece prin moarte „cu moartea pe moarte călcând” și, când înviază, nu mai revine în lumea aceasta, ci trece deja cu sufletul și trupul în viața veșnică din Împărăția cerurilor. Hristos Se mai arată după Înviere de câteva ori, ca să certifice că Învierea Sa este reală, dar viața Lui nu mai este existență biologică din lumea aceasta. Moartea și Învierea lui Hristos concentrează în ele taina creștinismului care nu este simplă morală sau o doctrină filosofică, ci este taina vieții veșnice dăruită oamenilor începând din lumea aceasta. De aceea, fără Sărbătoarea Sfintelor Paști, creștinismul nu rămâne decât morală filosofică. Însă el este în primul rând viață în Hristos Cel Răstignit și Înviat.
Să rugăm pe Hristos-Domnul ca în ziua Sfintelor Paști să cântăm așa cum Biserica lui Hristos, încă din secolul al IV-lea, mărturisește folosindu-se de cuvintele Sfântului Grigore Teologul: „Ieri m-am răstignit împreună cu Tine, Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine”.
Prin participarea la slujbele din Săptămâna aceasta Sfântă și Mare a Paștilor, prin ascultarea Evangheliilor Pătimirilor, prin participarea la slujba Prohodului Domnului, ne-am răstignit duhovnicește împreună cu Hristos și ne-am îngropat duhovnicește împreună cu El, iar în noaptea de Paști, la miezul nopții, sufletul nostru se umple de bucuria Învierii Lui.
