Mihaela-Iuliana Păun este soția părintelui Ionuț Păun, preot la biserica „Sf. Cuv. Parascheva” și „Sf. Mc. Kilian, Kolonat și Totnan” din Bamberg, Germania. Doamna preoteasă trăiește aici de aproape 17 ani, împreună cu soțul și cei patru copii.
Predă limba germană în educația adulților, iar experiența de a însoți de aproape formarea unei comunități ortodoxe românești în diaspora, cu bucuriile, jertfele și încercările pe care le presupune o astfel de misiune, este foarte valoroasă.
În acest interviu, dumneaei vorbește despre rolul preotesei, despre echilibrul fragil dintre parohie și familie și despre felul în care viața în diaspora poate deveni nu doar o provocare, ci și o șansă de a redescoperi comoara credinței ortodoxe. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
O parohie crescută în diaspora
Alexandra Nadane: Care au fost bucuriile și provocările pe care le-ați trăit în anii de când sunteți în Germania?
Mihaela Păun: În cei aproape 17 ani de când ne aflăm în Germania, am avut parte de nenumărate bucurii. În primul rând, bucuria de a face misiune pe aceste meleaguri frumoase ale Bavariei de Nord. Soțul meu, părintele Ionuț, aflat la studii în orașul universitar Erlangen, a fost hirotonit pe seama capelei studențești ortodoxe, un loc unde ne-am simțit din prima clipă bineveniți.
Slujbele aveau loc în mare măsură în limba germană, căci la ele participau nu doar studenți români, ci și germani, georgieni, sârbi, bulgari și ruși, iar atmosfera aceea studențească și elanul tineresc ne-au lăsat multe amintiri plăcute.
O altă bucurie mare, însoțită și de o jertfă neîncetată, a fost să vedem cum ia ființă și crește o comunitate românească ortodoxă în spațiul german. Mă refer la parohia noastră din Bamberg. După slujirea în capela studențească, soțul meu a primit misiunea de a înființa o parohie în Franconia Superioară, în nordul Bavariei, zonă în care nu exista nicio parohie românească.
A fost cu adevărat o jertfă misionară, căci totul trebuia pornit de la zero: căutarea unui loc pentru slujit, achiziționarea obiectelor de cult, dar mai ales a face cunoscută această parohie, a duce semenilor mesajul Domnului și a-i convinge să vină la biserică.
Soțul meu a străbătut astfel zeci de mii de kilometri, fiind necesar să îmbine slujirea Domnului cu studiile și serviciul de peste săptămână. Aici a intervenit și cea mai mare provocare pentru noi ca familie. Parohia a crescut exact în anii în care, rând pe rând, au apărut al doilea, al treilea și al patrulea copil, iar timpul pe care părintele îl mai avea pentru noi era extrem de puțin.
Din fericire, ne-am dat seama la timp de riscul pe care parohia în diaspora îl aduce, acela de a „înghiți” familia noastră cea mică. Acum reușim să petrecem mai mult timp împreună, ceea ce reprezintă cu adevărat o binefacere pentru noi toți.
Pentru câtă iubire și dăruire de sine se ascund în spatele parohiei noastre, eu o numesc cel de-al cincilea nostru copil. Slujirea în această parohie nu se rezumă doar la serviciile religioase. Atât eu, cât și părintele îi ajutăm pe ceilalți români în procesul de integrare, de exemplu prin traduceri la medici sau la diferite instituții publice.
În afară de aceasta, mă bucură și faptul că mulți germani sunt interesați să cunoască biserica noastră. Grupuri de studenți, de elevi și copii de grădiniță ne-au trecut regulat pragul, dorind să afle mai multe despre Ortodoxie.
Au avut loc și multe treceri ale germanilor la credința ortodoxă. Este cu adevărat un privilegiu să vezi cu câtă bucurie și convingere primesc ei această trecere, readucându-ne aminte, de fiecare dată, ce comoară avem, lucru de care noi nu suntem uneori conștienți. În plus, aici ne-am confruntat pentru prima dată și cu statutul de minoritari religioși. Îmi aduc aminte, de exemplu, cum vecinii noștri, care nu auziseră de Ortodoxie, mă întrebau dacă noi suntem creștini.
Sunt deplin convinsă că Dumnezeu a rânduit să ajungem în Germania pentru că a știut că acesta este cel mai bun lucru pentru noi. Este o țară tare dragă nouă, în care ne-am integrat repede și ușor. A contat, desigur, și faptul că amândoi știam dinainte limba germană și am avut parte de interacțiuni frumoase. Germanii pe care i-am cunoscut, nu numai la biserică, ci și la serviciu sau prin activitățile recreative ale copiilor noștri, au fost foarte respectuoși și atenți la sfera privată.
Îmi place, de asemenea, când văd că toate magazinele sunt închise duminica sau când văd crucea în școli, grădinițe, spitale ori alte instituții publice, cel puțin în zona noastră, unde religia catolică este încă puternică. Este cunoscut însă faptul că, în ultimii ani, atât Biserica Catolică, cât și cea Evanghelică se confruntă cu scăderea numărului de credincioși.
Preoteasa, între familie și comunitate
A.N.: Cum vedeți rolul preotesei astăzi, în relația cu familia, cu comunitatea și cu realitățile din jur?
M.P.: Cred că rolul preotesei, mai ales în diaspora, este acela de a-și sprijini soțul în misiunea care i-a fost încredințată. Astfel, noi preluăm nu de puține ori sarcini pentru care în România există personal angajat: ținem, de exemplu, strana, organizăm activități cu copiii în cadrul școlii parohiale, ajutăm la organizarea hramurilor și a altor evenimente parohiale sau la curățenia din biserică.
Aici trebuie să fac o precizare: fiecare preoteasă trebuie să se implice după puterea și resursele ei, în funcție de etapa de viață pe care o străbate. Altfel se poate ajunge foarte ușor la epuizare. Mai presus de toate, cred că preoteasa trebuie pur și simplu să fie prezentă în comunitate, căci adesea ea este persoana căreia i se adresează enoriașii înainte de a se adresa părintelui.
Mi s-a întâmplat, desigur, să nu știu mereu răspunsul, dar atunci i-am îndreptat cu drag către părintele. De asemenea, cred că este foarte important ca preoteasa să fie discretă și să încerce, pe cât posibil, să-i trateze pe enoriași cu căldură și respect.
În familie, ea are un alt rol, acela de soție și mamă, iar această ordine a priorităților este bine să fie respectată. Trebuie să fie atentă la nevoile soțului, ale copiilor, dar și la nevoile proprii. Este foarte important să nu se uite pe sine în toată această slujire a comunității parohiale și în mijlocul diferitelor atribuții profesionale și familiale.
Cât despre rolul meu ca preoteasă în relația cu realitățile din jur, trebuie spus că aici se pune, din fericire, mare accent pe respectul sferei private și religioase. La serviciu sau în interacțiunea cu instituțiile școlare ori publice nu este relevant că sunt soția preotului ortodox, mulți neștiind ce este Ortodoxia. Dacă sunt însă întrebată de germani ceva legat de credința noastră, le răspund. Ei sunt impresionați mai ales de faptul că preotul ortodox are voie să-și întemeieze o familie, spre deosebire de cel catolic.
Maternitatea ca proces de maturizare
A.N.: Sunteți mamă a patru copii. Cum este pentru dumneavoastră experiența maternității?
M.P.: Atât soțul meu, cât și copiii, doi băieți și două fete, sunt cele mai frumoase daruri de la Domnul, cea mai mare sursă de bucurie și de împlinire, pentru care Îi sunt foarte recunoscătoare. La 36 de ani aveam deja patru copii, ceea ce m-a maturizat și m-a responsabilizat enorm. Primii 11 ani de la venirea în Germania, cu un bebeluș în brațe, au fost foarte grei, pentru că eram mai tot timpul singură.
Soțul meu trebuia să slujească în parohie, avea și serviciu, și studii de finalizat. Au fost momente grele, când simțeam că nu mai pot duce crucea familiei. M-a ajutat însă gândul că fără jertfă nu iese ceva frumos și că Domnul dăruiește fiecăruia ceea ce este mai bine pentru el, chiar dacă, la prima vedere, necazurile, greutățile sau ispitele par fără înțeles.
Nu este deloc ușor să îmbini viața de familie cu responsabilitățile și jertfa dintr-o parohie în diaspora, precum și cu serviciul, în cazul meu cel de profesoară de limba germană în educația adulților. Treptat, am învățat însă că nu trebuie să fiu o gospodină sau o mamă perfectă, ci să fiu eu însămi, iar acest lucru mi-a adus ușurare.
Pe de altă parte, maternitatea nu poate fi despărțită de paternitate: ambii soți sunt chemați să se implice în egală măsură în creșterea și educarea copiilor și să vină în întâmpinarea nevoilor fiecărui copil în parte. Bucuria, dar și crucea vieții de familie trebuie asumate de mamă și de tată. Altfel, copiii nu pot crește într-o familie armonioasă și nu pot primi fundamentul de care au nevoie mai târziu, ca adulți responsabili și împăcați cu ei înșiși și cu lumea din jur.
Când vine un copil pe lume
A.N.: Ce gânduri aveți pentru cei care primesc vestea că vor naște un copil și se tem că nu se vor descurca?
M.P.: Cred că aceste temeri sunt de înțeles, mai ales în cazul primului copil, iar tinerii sau mai puțin tinerii părinți nu trebuie judecați pentru aceste temeri sau pentru decizia legată de câți copii doresc să aibă.
O familie cu foarte mulți copii nu este în mod automat mai „înduhovnicită” decât una cu doar doi copii, de exemplu, dar jertfa, răbdarea, energia și resursele necesare din partea părinților sunt, cu siguranță, mai mari. Pentru a învinge temerile legate de venirea unui copil pe lume este nevoie de o pregătire prealabilă pentru rolul de părinte. Din fericire, există astăzi atâtea surse de informare și de inspirație.
Nădăjduiesc că un copil vine într-o familie ca urmare a iubirii jertfelnice dintre cei doi soți, precum și a dorinței sincere de a avea copii. Ambii soți trebuie să fie conștienți că aducerea pe lume a unui copil este o responsabilitate pe termen lung, este un „job” din care nu-ți poți da demisia atunci când apar greutăți sau când ceva nu-ți convine.
Iubirea adevărată dintre cei doi soți și iubirea lor față de Domnul ajută în depășirea unor astfel de momente. În unele cazuri, este poate nevoie și de ajutor specializat, de exemplu psihoterapie sau consiliere de cuplu. Există și lucruri neprevăzute, care pot apărea în timpul nașterii sau ulterior, pe care noi nu le putem controla. Atunci este mai bine să ne lăsăm, cu credință, nădejde și dragoste, în lucrarea Lui.
O întâlnire care a arătat comoara Ortodoxiei
A.N.: De când sunteți în Germania, ați avut o întâmplare care v-a impresionat și pe care doriți să o povestiți?
M.P.: Da, au fost mai multe, dar acum mă voi opri la vizita renumitului profesor de teologie Karl-Christian Felmy, de la Catedra de Teologie a Răsăritului Creștin a Universității din Erlangen-Nürnberg, și a soției sale, în anul 2011, la capela studențească.
Părintele diacon Vasilij, numele de botez al profesorului Felmy după convertirea la Ortodoxie, a slujit Sfânta Liturghie împreună cu soțul meu. Ne amintim mereu cu drag de acea slujbă, care ne-a adus bucurie și ne-a făcut să ne simțim onorați de prezența lor.
Ne-au impresionat profund deschiderea și smerenia lor în raport cu studenții. Familia Felmy, o familie convertită la Ortodoxie, ne-a ajutat să înțelegem și mai bine rolul nostru de misionari: avem o comoară pe care avem șansa să o facem cunoscută aici, în diaspora.
Pentru o preoteasă la început de drum
A.N.: Ce gânduri aveți pentru o preoteasă la început de drum?
M.P.: I-aș pune la inimă să fie autentică, să fie ea însăși, nelăsându-se pradă gândurilor de comparație cu ceilalți, nici măcar cu alte preotese. Nu există o fișă a postului pentru preoteasă, de genul a cânta la strană sau a face curățenie în biserică. După cum am menționat anterior, fiecare dintre noi este chemată să slujească Domnului și semenilor cu sinceritate, în funcție de resursele proprii, de firea ei, de etapa de viață în care se află și de dragostea pentru soțul ei.
Statutul de preoteasă îl căpătăm prin căsătoria cu tânărul teolog, deci este o alegere asumată. Aș îndemna-o, de asemenea, să păstreze un raport de respect și discreție în relația cu enoriașii. Se spune adesea că parohia este familia mare a preotului, ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură, dar aceasta nu înseamnă că familia mică trebuie să treacă pe planul doi sau să aibă de suferit.
Aici este mai degrabă chemat preotul să îmbine misiunea în parohie cu slujirea bisericii de acasă, ceea ce, cu siguranță, este o mare provocare. Preoteasa ar trebui să asigure o atmosferă de pace și dragoste. Și nu în ultimul rând, i-aș recomanda să intre în comunitatea internațională a preoteselor „Sfânta Nona”, a cărei înființare de către doamna preoteasă prof. dr. Cristina Benga o salut din inimă. Aici se poate folosi de poveștile de viață și de sfaturile altor preotese, unele cu mai multă experiență, ceea ce este de real folos la început de drum și nu numai.
Să nu uite niciodată că bucuria slujirii ca preoteasă se bazează pe dragostea de Dumnezeu, de soț, de copii, de semeni și de sine însăși: „Iar acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, legătura ce strânge și ține laolaltă toate celelalte virtuți; dar mai mare decât toate este dragostea” (1 Corinteni 13, 13).
Foto: Arhiva personală
