Mesajul domnului Romiță Iucu, Prorector al Universității din București, adresat în cadrul Congresului Internaţional de Teologie intitulat Viaţa Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi mărturisire.
Preafericirea Voastră, Preacucerniciile Voastre,
Excelențele Voastre, Distinși invitați,
Ne face o deosebită bucurie și onoare să fim astăzi prezenți în calitate de co-organizatori ai evenimentului științific de marcă Viața Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuție, rezistență și mărturisire, prin Facultatea de Teologie ”Justinian Patriarhul”, din cadrul Universității din București.
Vă rog să-mi permiteți ca, în numele conducerii, personal al domnului Rector Mircea Dumitru, să vă mulțumim, Preafericirea Voastră și colegilor noștri teologi pentru cinstea pe care ne-o faceți astăzi. Vă rog sa-mi permiteti, totodată, să-i salut și pe distinșii invitați, din țară dar și pe aceia din străinătate, mărturisitori ai rezistentenței dar și ai biruinței asupra ”răului”, întruchipat de un regim care și-a făcut din credință cel mai mare adversar, pentru că, așa după cum spuneau contemporanii acelor vremuri, ”ștreangul nu s-a strâns în jurul gâtului ci în jurul sufletului”. Ținta finală a fost scoaterea lui Dumnezeu din suflete.
Preotul Gheorghe Calciu, arăta într-una din scrierile sale, cu referire la această idee, că: Securitatea, când a încercat să ne distrugă, a știut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. De fapt, nu sufletul, ci voința nostră bună, va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialiști. Au crezut că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenței umane, sufletul este desființat și pot face cu el ce vor. Dar nu este așa.
Dacă un material se rupe, dacă un lemn se rupe este greu să-l mai refaci. Însă dacă sufletul se rupe să știți că se reface. Sufletul înmugurește. Așa cum înmugurește un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o așa înmugurește sufletul. Treptat, treptat ne-am refăcut și fără îndoială că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.Credem că afirmația, dincolo de plasticitatea ei, deschide multe căi de interpretare ale mesajului transmis către posteritate despre mărturisitorii din închisori.
Personal, de această dată, pot da mărturie despre înmugurirea sufletească a celui care a fost printre miile de mărturisitori din temnițele comuniste, bunicul meu, membru al rezistentei armate din Banat, din satul Mercina, de pe Valea Carașului, condamnat la ani grei de temniță, îmbogățindu-ne cu un testament moral pe care cu cinste l-a primit întreaga familie, biserica și comunitatea.
Pe lângă acesta, ne-a lăsat în dar o fotografie a Maicii Domnului, a Majestății Sale Regele Mihai I, câteva cruciulițe sculptate în os și un fragment dintr-o scrisoare (despre care aveam să aflu mai târziu că este de fapt scrisoarea lui Ion Moța către familie:
Durerea e mare, imensă, o știu. Și mă cutremur de îngrijorare la gândul că ați avea prea puțină putere să o suportați. Dar, iubiții mei părinți, căutați să vedeți, alături de durerea voastră, toată frumusețea faptei noastre: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Hristos?
Astfel, pe lângă durere, nu se poate să nu simțiți și o mare înălțare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferința aceasta și de a o birui. Eu așa am înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Hristos și am mers fericit la moarte pentru El!
Aici era atașată subînțeles, ca în mintea oricărui român bănățean de peste munți și ideea de neam, o altă valoare supremă, care a întărit, de-a lungul istoriei și relația cu biserica strămoșească.
Lecția noastră pentru zilele de acum nu poate fi decât aceea că, într-un parteneriat social extrem de bine articulat și de profund, bazat pe încredere și pe forța penetrantă a mesajului public, Universitatea și Biserica, trebuie să conlucreze pentru ca asemenea” întâmplări sociale”, accidente ale istoriei, să nu se mai repete, iar acest lucru se poate face numai prin educarea spirituală a poporului, prin cultivarea acelorași valori care vor putea să întărească ”cetatea și viața cetății”.
Părintele Dimitrie Bejan scrie ”O cetate se mântuiește dacă are cel puțin zece drepți între zidurile ei. Dar pentru un neam întreg, câți drepți ne trebuie ? Cine poate să socotească ?”
Mărturisitorii români din temnițele comuniste au fost drepții care pot constitui repere de respect, de demnitate creștină și națională. Au făcut cinste Bisericii noastre strămoșești și neamului nostru românesc.
Unul dintre ei, Virgil Maxim, în lucrarea Imn pentru crucea purtată, ne-a lăsat spre reflecție o istorioară cu care aș vrea să închei alocuțiunea mea:
Într-o celulă vecină erau trei deținuți. Unul, doctor, rezista regimului de privațiune alimentară, dar era irascibil și taciturn. Celălalt, muncitor, era bolnav, foarte slăbit și orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, țăran, și el slăbit, era calm și se ruga toată ziua. Știa Acatistul Maicii Domnului și mulți psalmi pe de rost. Îngrijea de muncitor și discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău și nu se mai putea mișca. Țăranul a raportat, rugând milițianul să-l ducă la spital. Dar milițianul i-a trântit ușa în nas.
După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucățele mici de carne, mațe și zgârciuri. Țăranul, înainte de a-i da muncitorului porția , pescuia carnea din gamela lui și o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce
- Ia, frate, că și-au adus aminte Dumnezeu și Maica Domnului de noi și ne-a mai îndulcit suferința!
Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconștient. Atunci doctorul i-a ziș țăranului:
- Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata și porția lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai și partea cea mai bună din porția dumitale?!…
- Da, domnule doctor, văd și eu că moare, dar n-aș vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…
Și s-a așezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut atunci în sufletul doctorului. A început să plângă în hohote. L-a rugat pe țăran să-l învețe Acatistul și psalmii și petreceau tot timpul în rugăciune”.
Un episod care ne aduce aminte de trăirile unei figuri marcante a istoriei Bisericii care, în Săptămâna Patimilor, după un moment de profundă ”rătăcire”, s-a dus și a plâns cu amar … Să fim și noi convinși, așa după cum ne spunea într-o altă frumoasă zicere Părintele Calciu:
Vedeți, tehnica a măsurat rezistența lemnului, a fierului, a firului de păr și a firului de ață. Dar rezistența sufletului omenesc cine o poate măsura…?! Pentru că au fost oameni care au căzut în fața torturii și alții care nu au căzut. Iar dintre cei care n-au căzut în fața torturii, mulți au căzut în fața ispitelor, după ce s-au eliberat. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să avem puterea de a testa rezistența lemnului, a fierului, a firelor sintetice în laboratoare, prin cercetări avansate dar niciodată rezistența sufletului omenesc, și să nu mai ducem, decât gândurile noastre de profundă recunoștință, către ceea ce Petre Țuțea ne spunea de la Aiud:
Dacă murim aici, în lanțuri și haine vărgate, nu noi facem cinste poporului roman ci, poporul roman ne-a făcut onoarea să murim pentru el.
Foto credit: Robert Nicolae/ Basilica.ro
