Mărturisitor al credinței în vremuri de prigoană

Există în istoria popoarelor oameni care schimbă destine, prin credința, curajul și lupta lor. Un astfel de om a fost și părintele Justin Pârvu, stareț al Mănăstirii Petru Vodă, din frumosul ținut al Neamțului. Dacă am putea să cuprindem în două cuvinte portretul spiritual al arhimandritului Justin, cred că nu am greși cu nimic socotindu-l un mărturisitor eroic.

Multe din faptele sale ne îndreptățesc să gândim astfel, dar răspunsul dat după împlinirea anilor de detenție (12 la număr!) celor veniți să facă evaluarea întemnițaților este cel mai elocvent. Întrebat ce va face după eliberare, părintele Justin a replicat: „Mă întorc ca să iau lucrurile de acolo de unde le-am lăsat!” Neașteptat răspuns pentru cei care-l credeau strivit de suferințe și complet reeducat la Aiud, Gherla, Baia Sprie sau în Delta Dunării, cuvinte ce l-au costat încă patru ani de pușcărie grea.

Aiudul și Gherla – școli ale suferinței pentru credință

16 ani de temniță pentru mărturisirea lui Hristos reprezintă un răspuns fără echivoc la propunerea de a renunța la credință și la valorile morale care-ți ghidează ființa. Acrivia cu care părintele Justin Pârvu a știut să-și trăiască viața venea din gândul că cea mai mică neluare aminte și greșeală nepocăită nimicesc puterea de îndreptare a omului. „Suntem responsabili, zicea părintele, pentru moștenirea duhovnicească pe care o lăsăm generației viitoare. Fiecare în parte are un rost temeinic în acest organism care este trupul Bisericii, iar prin nepăsarea ta strici nu numai sufletul tău, ci și duhul ortodox în genere pe care-l vor moșteni cei de după tine”.

Perioada din închisoare a fost chinuitoare, dar nu a rămas fără rod duhovnicesc: „Cunoscându-te pe tine însuți, descopereai sensul superior al vieții, destinul ei înalt, mult deasupra nimicului cotidian; te descopereai pe tine tare în credință, sau slab†¦ așa cum nu te-ai fi cunoscut niciodată în împrejurările obișnuite ale vieții. De aceea e prețios timpul pe care-l avem în față și greul vieții. Să știți, poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noștri, dacă-s purtate cu înțelepciune, odată cu trecerea timpului sfințesc sufletul, îl curățesc, îl luminează, și omul nu se mai încurcă în nimicuri, ci străpunge barierele întunericului†¦ După ce am descoperit iconomia lui Dumnezeu, am început să rezistăm. Sufeream cu bucurie acest martiriu, înduram orice nedreptate ca prin jertfa răbdării noastre să ispășim din păcatele noastre și ale neamului. Cu ajutorul harului am înțeles că acele condiții infecte și umile erau adevărate pricini de despătimire. Aiudul și Gherla erau fabrici de martiri în cel mai adânc sens al cuvântului.”

Din acest motiv viața unui creștin afară, în libertate, nu putea fi una de confort și comoditate. „A trăi ca ortodox e o jertfire de sine, nu de un minut, nu de o zi, nu de o săptămână, nu de o lună sau de un an, ci de o viață întreagă – zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Noi suntem ortodocși doar prin certificatul de botez, dar am uitat să și devenim ortodocși prin modul de viețuire și păstrare a dreptei credințe.”

Menirea unui monah, spunea părintele Justin, este aceea de a fi un martor rugător, o lumină arză-toare în ochii lumii, un martor care se sacrifică pentru adevăr. „Mirenii doresc să vadă sfințenia monahilor acum, aici, de pe pământ. Și nu există nici un mod să-i minți. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor după Dumnezeu. Pe pământ misiunea noastră este să trăim o viață sfântă în mijlocul atâtor lucruri la care trebuie să renunțăm.

Din nefericire, suntem lipsiți de adâncimea credinței și nu avem curajul Sfinților noștri Părinți care au coborât din sihăstrie și au mers pe străzi și în piețele Constantinopolului ca să apere cu propria lor viață distrugerea sfintelor icoane. Dacă am avea minimum din această credință a sfinților, am putea cu siguranță schimba soarta acestei țări†¦ Am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim†¦ Dintr-o societate bolnavă n-ai cum scoate sfinți peste noapte. Trebuie jertfire de sine”.

„Ne-am născut din negura vremii odată cu stejarii și cu brazii!”

În cazul părintelui Justin, identificarea sa cu neamul și țara în care s-a născut a fost atât de profundă, încât atunci când a plecat în Muntele Athos, deși impresionat de ce descoperise acolo, după fiecare slujbă, ieșea afară din biserică și, uitându-se spre Răsărit, zicea cu inima arsă de dor: „Simt că mă așteaptă țara mea”. Orice neam are un patrimoniu fizic sau biologic, un patrimoniu material și unul spiritual, mărturisea părintele. Toate acestea trei își au importanța lor și pe toate un neam trebuie să și le apere. Cea mai mare însemnătate o are patrimoniul spiritual pentru că numai el poartă pecetea eternității, numai el străbate veacurile†¦ Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva și s-au așezat pe pământul unde trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor, slavilor. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii și cu brazii! De ei suntem legați nu numai prin pâinea și existența pe care ne-o dă pământul muncindu-l din greu, dar și prin toate oasele moșilor și strămoșilor care dorm în țărâna lui! Toți părinții noștri aici sunt. Toate amintirile noastre, întreaga noastră istorie, în acest pământ stau îngropate, istorie pe care cu siguranță absolută o vom vedea la Dreapta judecată așa cum a fost, nu cum este falsificată.

Părintele Justin, în smerenia sa, gândea că, deși nu a împlinit nimic din cele ale călugăriei, va găsi totuși Dumnezeu vreun prilej de mântuire și pentru dânsul. „Toți vom fi judecați după faptele noastre, bune sau rele. Moartea nu anulează și nici măcar nu simplifică lucrurile și faptele, vorbele sau gândurile noastre de aici, de pe pământ, ci le complică, implicându-le în veșnicie. Acolo, la dreapta judecată nu mai este îndreptare, faptele tale vor arăta cine ai fost tu pe pământ. Ele ne sunt judecătorii, indiferent că ai fost ierarh, președinte al țării, parlamentar, preot, călugăr, mirean, polițist, portar sau altceva†¦” Acum părintele a lăsat grijile și neputințele vieții pământești, îndreptându-se către limanul cel lin unde nu este durere, întristare, nici suspin. (Sursă: Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, vol. I și II, Editura Credința Strămoșească, 2009) (Articol semnat de Augustin Păunoiu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 23 iunie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente