Publicarea unei enciclopedii, din orice domeniu al cunoașterii, este întotdeauna un eveniment editorial, din mai multe puncte de vedere. Specialiștii și cercetătorii în materie pot găsi adunate într-un singur volum sinteze ale temelor de referință, marele public are acces, în măsura familiarizării cu domeniul respectiv, către subiecte concentrate și deschideri bibliografice. Și, deloc neglijabil, este faptul că, în ultima vreme, enciclopediile sunt instrumente de lucru preferate de jurnaliști, care, prin natura profesiei lor, trăiesc sub presiunea timpului și nu au, de cele mai multe ori, răgazul necesar pentru documentare.
Cu aceste gânduri am căutat volumul „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică”, publicat în toamna anului trecut de Editura Polirom, sub coordonarea profesorului Marian Petcu, personalitate recunoscută în mediile academice din învățământul nostru jurnalistic. O carte monumentală, cu 1.414 pagini, majoritatea acestora fiind dedicate istoriei jurnalismului din România în date (paginile 13-1.067). Preambulul cărții conține lista contributorilor, lista abrevierilor și un scurt „Cuvânt înainte” în care se explică originea și evoluția proiectului. În partea finală, cititorul are acces la o bibliografie selectivă, un index de publicații și de instituții media, un index de nume și un index de localități.
Așadar, o lucrare rezultată prin munca în echipă a 120 de specialiști (bibliotecari, profesori, istorici, arhiviști, jurnaliști), timp de patru ani (2008-2012), la care s-au adăugat contribuțiile unor studenți, masteranzi și doctoranzi de la universitățile din București, Cluj-Napoca și Sibiu. Enciclopedia cuprinde peste 18.000 de publicații periodice, radiouri, televiziuni, agenții de presă și 33.500 de nume de jurnaliști și publiciști.
Înarmat cu răbdare și curiozitate intelectuală, cititorul poate depăși sentimentul de ariditate statistică la parcurgerea celor peste 1.000 de pagini înțesate cu înșiruiri de date scrise mărunt și găsește lucruri interesante despre creșterea și descreșterea instituțiilor media de la noi. Dacă anii 1731-1831 sunt comasați în patru pagini, anii de după 1877 au alocate câte patru pagini, perioada interbelică, 12-14 pagini pentru fiecare an. Anul 1990 este semnificativ pentru explozia libertății de comunicare în spațiul românesc (cu 31 de pagini în enciclopedie: de la 879 la 910).
Pentru slujitorii Bisericii este îmbucurător faptul că enciclopedia cronologică se deschide cu „Calendarul dintâi”, tipărit în 1731 de dascălul Petcu Șoanul la Biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului (p. 13). Precizăm aceasta întrucât unii istorici fixează începuturile presei românești la 1790, prin ziarul „Courrier de Jassy”.
Organizarea strict cronologică a datelor are avantajul marcării începuturilor, însă nu oferă, de cele mai multe ori, indicii clare asupra evoluțiilor ulterioare și a impactului publicațiilor sau canalelor audiovizuale în viața societății. Spre exemplu, în acest volum monumental ca dimensiuni se alocă „Telegrafului Român”, cea mai veche publicație din presa românească cu apariție neîntreruptă până astăzi, doar două rânduri, la pagina 40: „Sibiu: apare Telegraful Român. Redactor responsabil: Aaron Florian. Cea mai longevivă publicație românească”. Enorm de puțin pentru gazeta șaguniană, care a împlinit anul acesta 160 de ani și care poate fi considerată punct de referință nu doar pentru presa bisericească, ci, totodată, pentru istoria jurnalismului din România. S-ar fi cuvenit chiar și o reproducere a foii de titlu a primului număr al „Telegrafului Român”, din 3 ianuarie 1853, pentru ilustrarea copertei volumului, alături de alte publicații reprezentative.
Datele au fost preluate direct de la contributori, fără o lectură corelată a acestora. De aceea, nu s-a făcut o repartizare echilibrată a spațiului alocat diferitelor titluri. Astfel, s-a acordat un spațiu generos unor publicații efemere, iar în cazul altora s-a făcut o tratare „telegrafică”, ca și în privința personalităților care apar în volum.
În anumite locuri, după semnalarea debutului cronologic al unei publicații se adaugă o fișă privind evoluția ulterioară. La o rapidă verificare a titlurilor de publicații bisericești, se constată numeroase confuzii și inadvertențe. Astfel, la anul 1874 (pagina 87), citim: Octombrie, 1, București: apare Biserica Ortodoxă Română, revistă culturală religioasă, lunară. Sub conducerea unui comitet alcătuit din prelații: arhimandrit Ghenadie (președinte), Silvestru Bălănescu Piteșteanu, Inocențiu Ploeșteanu, Gherasim Piteșteanu, Calistrat Bârlădeanu, Teofil Ploieșteanu și profesorii universitari I. Mihălcescu, I. Cornoiu, Gh. Erbiceanu, P. Gârboviceanu, M. Popescu, B. Managîru, G. Boroianu. Cititorul neavizat rămâne cu impresia că persoanele din comitetul redacțional au lucrat în aceeași echipă editorială. În realitate, doar primii trei au fost la început, ceilalți urmând în alte generații. Nu se putea altfel pentru că profesorul I. Mihălcescu, viitorul mitropolit al Moldovei, se născuse doar cu un an înainte, în 1873… Nu știu de ce nu s-a urmat modelul folosit de Georgeta și Nicolin Răduică în Dicționarul presei românești (1731-1918), Editura științifică, București, 1995, unde fișele publicațiilor sunt admirabil sintetizate.
Contribuțiile diferiților colaboratori sunt inegale ca întindere și acribie. Am remarcat la modul pozitiv pe colaboratorii din Buzău sau din Timișoara care au tratat cu seriozitate temele asumate, chiar dacă eforturile lor nu au fost remunerate. La polul opus, cele mai superficiale articole sunt cele semnate cu indicativele C sau CUSB, adică colaboratori studenți. Chiar acestora li s-au încredințat majoritatea instituțiilor media bisericești, deși se putea face apel la facultățile de teologie sau la centrele eparhiale din țară, care ar fi putut furniza informații verificate, de la sursă. „Enciclopedia Ortodoxiei Românești”, publicată de Editura Basilica în 2009 ar fi fost, de asemenea, un instrument de lucru folositor și putea fi înscrisă în bibliografia selectivă de la paginile 1.067-1.070. În ultimă instanță, o simplă accesare a site-urilor unităților bisericești ar fi scos din ambiguitate o mulțime de articole și ar fi adăugat unele noi.
Chiar în aceste condiții, se poate constata că publicațiile religioase, și în special cele editate de unitățile bisericești, au o pondere importantă în peisajul jurnalistic românesc. Cu toate că, verificând citarea în volum a instituțiilor media actuale ale Patriarhiei Române, am constatat că unele lipsesc cu desăvârșire (Agenția de știri BASILICA, publicația pentru copii „Chemarea credinței”, revista de dialog teologic „Ortodoxia”), iar altele sunt catalogate cu un ridicat grad de inexactitate. Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, instituție media unicat în toată lumea ortodoxă, nu apare la 27 octombrie 2007, data înființării, nici în indexul de instituții media, ci doar în conținutul articolelor despre Ziarul Lumina și Lumina de Duminică. Despre TRINITAS TV se scrie doar că a primit licență de emisie prin satelit, dar nu se menționează momentul intrării propriu-zise în funcțiune (p. 1.052). Radio TRINITAS are o fișă descriptivă expirată la p. 964, scuzabilă doar prin dezvoltările rapide din ultimii ani.
Nutrim speranța că, la o ediție viitoare, Enciclopedia cronologică va fi actualizată și vor fi operate îndreptările ce se impun. Sugerăm autorilor să realizeze o formă electronică a volumului, accesibilă cât mai multor posibili contributori, astfel încât să se lucreze interactiv la o versiune îmbunătățită, necesară pentru istoria generală a presei din România, deosebit de utilă jurnaliștilor de azi și cercetătorilor de mâine. (Recenzie publicată în Ziarul Lumina din data de 26 august 2013, semnat de pr. Nicolae Dascalu)
