Mănăstirea de la Sita Buzăului, marea lavră din inima ţării

Dintre aşezămintele monahale ridicate în anii de după Revoluţia din 1989, Mănăstirea de la Sita Buzăului se remarcă prin frumuseţe, simbolistică şi mai ales prin rolul avut în viaţa duhovnicească a românilor ortodocşi din Covasna. Cele 35 de maici din mănăstire oferă un model de viaţă de obşte, în care rugăciunea se împleteşte armonios cu munca şi ajutorarea semenilor.

În anumite părţi ale ţării se simte o mai mare nevoie de a avea locuri unde spiritualitatea ortodoxă să fie adusă mai aproape oamenilor, pentru a-i împărtăşi din tezaurul nesecat al trăirii duhovniceşti în permanentă legătură cu Dumnezeu. Mănăstirile istorice, alături de cele ridicate nu de foarte mulţi ani, au adus oamenii în căutarea unui izvor duhovnicesc din care să se adape din când în când, atât din bogăţia spirituală a trăirii după vechea pravilă monahală, cât şi din liniştea sufletească atât de dorită în multe împrejurări ale vieţii. În judeţul Covasna, în inima ţării, nevoia de a sădi în inimile românilor minoritari cuvântul Evanghelic şi tradiţiile spirituale şi româneşti a fost simţită din plin în anii de libertate câştigată cu preţ de sânge în evenimentele din 1989. Iată de ce la Sita Buzăului, o localitate ca o poartă spre munţii falnici din centrul ţării, a răsărit o mănăstire, o adevărată lavră şi un „Tabor românesc“, după cum avea s-o numească în dese rânduri Înaltpreasfinţitul Ioan, Mitropolitul Banatului, care a fost episcop de Covasna şi Harghita vreme de 20 de ani. Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de la Sita Buzăului a adus, după cum ne sugerează şi hramul, mult dorita trecere de la o secetă aspră în ceea ce priveşte existenţa aşezămintele monahale în această parte a ţării, la abundenţa de daruri duhovniceşti. Deşi nouă, mănăstirea a devenit în ultimii ani un important loc de pelerinaj, un loc binecuvântat de Dumnezeu de unde te împărtăşeşti cu harul divin şi frumuseţea acestor meleaguri. Urcuşul spre mănăstire, deşi greoi la prima vedere, ne învaţă că atingerea culmilor vieţii duhovniceşti necesită eforturi considerabile. Apoi ne învaţă că urcând spre Dumnezeu, lăsăm în urmă, pe pământ, cele ale lumii. În cele din urmă, învăţăm că pentru a ne schimba în întregul fiinţei noastre, aşa cum ucenicii Mântuitorului Hristos au văzut pe Muntele Taborului, trebuie să lăsăm cele sfinte să ne cuprindă toată existenţa noastră şi să ne lumineze viaţa.

Mai multe detalii în Ziarul Lumina.

Comentarii Facebook


Știri recente