Mănăstirea Cămârzani și-a sărbătorit hramul prin Liturghie arhierească

Ieri, 8 septembrie 2014, în ziua când Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Nașterea Maicii Domnului, Mănăstirea Cămârzani din județul Suceava și-a serbat hramul. Sutele de credincioși prezenți la sărbătoarea așezării monahale, veniți din mai multe județe ale țării, au participat cu evlavie la Sfânta Liturghie oficiată în paraclisul de vară al mănăstirii de Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, informează „Ziarul Lumina”.

Urmând tradiției ultimilor ani, Sfânta Liturghie dedicată hramului Mănăstirii Cămârzani a fost oficiată de IPS Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte și arhim. Hrisostom Rădășanu, consilierul educațional al Arhiepiscopiei Iașilor, precum și arhim. Damaschin Luchian de la Mănăstirea Sihăstria Putnei. Răspunsurile liturgice au fost date de corul măicuțelor și surorilor mănăstirii.

Mulțimea închinătorilor veniți nu numai din satele comunei Vadu Moldovei, ci și din întreaga țară a ascultat cuvântul de folos al Părintelui Arhiepiscop Pimen, care a vorbit despre bucuria de a o avea pe Maica Domnului ca pavăză în necazuri și rugătoare înaintea lui Dumnezeu, după care soborul de preoți și diaconi, împreună cu obștea, a săvârșit o slujbă de pomenire pentru cel de-al doilea ctitor al Mănăstirii Cămârzani, vrednicul de pomenire Episcop Gherasim Putneanul.

Mănăstirea Cămârzani este situată în comuna Vadu Moldovei, la 7 km distanță de Fălticeni. Prezența sa istorică începe în 1863, când boierul Morțun ridică o biserică de mir în conacul său, cu hramul Sf. M. Mucenic Gheorghe, hramul istoric al mănăstirii. Vremurile tulburi o transformă în schit și abia în anul 1992 Preasfințitul Părinte Gherasim Putneanul redeschide fostul schit ca mănăstire de maici. În 2000, tot sub directa lui îndrumare, începe construcția bisericii noi, din cărămidă, urmând canoanele stilului tradițional moldovenesc.

Metoc al Mănăstirii Partoș

Într-o înștiințare a Episcopului Vasile Lazarescu din 11 decembrie 1944, către Sincelul Iustinian Dalea, aflat la momentul acela la Bocșa-Română, se spune că „locuința din pădurea Girocului este liberă și locuibilă… și e de dorit să se așeze acolo călugări pricepuți în ale lemnăriei”, scopul mărturisit fiind: „Dorim așezarea călugărilor acolo și pentru ca să avem oameni de încredere, cari să ne ajute cu supravegherea lor la lucrările multiple ce urmează să se execute în pădurea de acolo, îndată ce împrejurările vor permite” (Arhiva Mitropoliei Banatului). Într-o altă adresă, din 9 octombrie 1945, pe care Episcopul Vasile o trimite părintelui Iustinian Dalea, aflăm că acesta era numit „sincel misionar episcopal”, cu domiciliul stabilit la „Sfânta Mănăstire Șag”. Din cuprinsul documentului se distinge însă precizarea că Șagul era metoc al mănăstirii de la Partoș, iar Mănăstirea Săraca, împroprietărită de curând cu pădurea ce învecina metocul de la Timișeni-Șag, „din sărăcia ei, să vină în ajutorul surorei, care acum vede lumina zilei…”. Registrele cu procesele-verbale ale mănăstirii de la Partoș-Timișeni evidențiază faptul că în primii ani de existență a așezământului monahal de la Timișeni, acesta a avut statutul de metoc al Partoșului. În scurt timp, însă, acesta și-a dobândit statutul de sine stătător, îndeosebi din pricina faptului că mănăstirea de la Partoș se afla în mijlocul satului, neavând spațiile corespunzătoare pentru adăpostirea personalului monahal mai numeros. Inițial, la Timișeni se afla numai o clădire, cantonul silvic cu șase camere, hol și pivniță. Două dintre camere au fost transformate în capelă, unde s-au oficiat slujbele până în 1972, când s-a târnosit noua biserică mănăstirească de către Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nicolae al Banatului.

Dezvoltarea patrimonială și spirituală

Mănăstirea Timișeni a avut o dezvoltare impresionantă încă din primii ani de existență, chiar și ca metoc al Partoșului. Pentru buna și corespunzătoarea funcționare a așezământului, s-au ridicat în anul 1946 o clădire cu 18 încăperi pentru chilii și ateliere, în 1947 o altă clădire ce adăpostea trapeza și bucătăria, iar în 1950 alte clădiri pentru trebuințele gospodărești. De asemenea, s-au primit spre folosință și 2 hectare de teren, unde s-a amenajat grădina. Toate aceste eforturi de ctitorire s-au datorat inclusiv arhimandritului Iustinian Dalea, exarhul mănăstirilor din Eparhia Timișoarei, care a coordonat dezvoltarea atât patrimonială, cât și spirituală a metocului de la Timișeni-Șag. Confirmarea afirmării deosebite, sub aspect gospodăresc și duhovnicesc, a așezământului monahal de la Timișeni o constituie procesele-verbale ale Mănăstirii Partoș-Timișeni, care, începând cu anul 1951, statornicesc și confirmă un singur nume: Mănăstirea Timișeni (Arhiva Mitropoliei Banatului, anul 1951).

Ani de pribegie. Ani de reînnoire

Deciziile, însă, ale statului totalitar stalinist au frânt pentru o vreme cursul firesc al vieții călugărești și de la Timișeni. Între anii 1962 și 1967, spațiul mănăstirii a fost pus la dispoziția Gospodăriei Agricole de Stat din Șag. În aceste împrejurări a început calvarul părinților și maicilor care au pus piatra de temelie la așezământul monahal de la Timișeni. Siliți să plece în pribegie prin lume și să-și renege făgăduințele mărturisite înaintea Sfântului Altar, „Domnul fiind de față”, părinții și maicile de la Timișeni au cunoscut și zorii învierii ce însemna pentru ei întoarcerea la mănăstirea lor. Astfel că, din anul 1967, firul vieții mănăstirești se reia, și dacă la înființarea asezământului rolul de seamă l-a avut ieromonahul Iustinian Dalea, după 1967 acest rol revine duhovnicului mănăstirii, părintele Gherasim Moisescu, ambii aplicând cu tact și înțelepciune toate îndrumările primite de la conducătorul canonic al mănăstirii, care este ierarhul locului (Arhiva Mitropoliei Banatului). În contextul reluării vieții de obște la Timișeni, s-au realizat îmbunătățiri care priveau susținerea materială a acesteia. Astfel, se introduc curentul electric și apa curentă, sunt activate două ateliere, unul de tâmplărie și altul de răsucit fitil pentru atelierul de lumânări al Arhiepiscopiei Timișoarei, atelierul de țesătorie, preexistent, fiind desființat. O notă inedită, obținută din mărturiile maicilor, este faptul că în anul 1968 începe ridicarea bisericii din mijlocul curții mănăstirești, materialul de construcție fiind obținut prin demolarea și transportul uneia din bisericile satului Gherman, din Protopopiatul Deta, unde existau două locașuri de cult. Lucrările au durat peste trei ani, locașul de cult fiind înzestrat cu pictura în frescă executată de profesorul Victor Jurca din Lugoj. A doua notă inedită este dată de iconostasul aceleiași biserici, care după mărturiile împărtășite ar fi fost adus de la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova, ctitorie a scriitorului Pamfil Șeicaru, transformată de autoritățile comuniste în hotel și restaurant. Târnosirea noii zidiri s-a săvârșit la sărbătoarea hramului mănăstirii, în ziua de 29 august 1972, de către Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu. După anul 1989, viața mănăstirească de la Timișeni, precum și din întregul Patriarhiei Române, intra într-un alt curs, determinat de libertățile religioase oferite de noul regim. În acest context se dezvolta, impresionant de-a dreptul, obștea de viețuitoare, impunând și lucrări de extindere și înzestrare pentru adăpostirea și întreținerea numeroasei comunități. Construcția unui corp de chilii în vecinătatea bisericii s-a dovedit insuficientă, motiv pentru care, după anul 2002, s-au demarat lucrările de construcție la o biserică mai în-căpătoare, un corp de chilii și trapeze cu bucătărie, care să sa-tisfacă nevoile unui așezământ monahal aflat în dezvoltare și implicit în linia întâi a lucrării pastoral-misionare a Bisericii, prin așezarea în proximitatea orașului Timișoara. Noua ctitorie a fost consacrată și integrată în ritmul vieții liturgice mănăstirești odată cu târnosirea bisericii mari de către Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Epis-cop-vicar al Arhiepiscopiei Timi-șoarei, la aceeași sărbătoare a mănăstirii, 29 august, de astă dată în 2012.

Momentul de bilanț ce ni-l oferă împlinirea a 70 de ani de viață călugărească în pământul Timișenilor ne îndeamnă să ne îndreptăm gândul către cei care s-au ostenit, atât întru zidire pământească, cât mai ales întru zidire cerească. Chiar dacă timpul parcurs este relativ scurt, în comparație cu marile și vechile vetre monahale din țara noastră, mănăstirea de la Timișeni are prisositoare mărturii de trăire și luptă creștină și călugărească, spre slava lui Dum-nezeu și mântuirea tuturor. Chipurile părinților duhovnici și ale maicilor viețuitoare în acest stup de albine duhovnicești au rămas vii în conștiința călugărilor și a creștinilor care au cunoscut mănăstirea de la Timișeni. Fie că pomenim pe întâiul îndrumător al așezământului monahal, arhimandritul Iustinian Dalea, neobosit luptător pentru întărirea vieții monahale în Banat, sau pe duhovnicii de suflet care au fost părinții Gherasim Moisescu și Valerian Jic, alături de mărturisitorul pentru credință și neam, părintele Ioan Negruțiu, pe stavrofora Elefteria Fiscu, stareța pentru mulți ani a mănăstirii, toți au reprezentat pietrele care au zidit și zidesc edificiul duhovnicesc al lavrei de la Timișeni. Tuturor, la acest ceas aniversar, le adresăm acest pios omagiu, un gând de mulțumire și o rugăciune ca Domnul Cel Înviat din morți să le facă odihnă veșnică și părtășie Luminii celei neînserate!

Comentarii Facebook


Știri recente