Nu departe de Bacău, în mijlocul Luncanilor, într-o poiană de la piciorul Dealului Stanca, lemnul stejarilor din codrii falnici de odinioară a luat chip de biserică. Un splendid hrisov de bârne, pe care s-a scris, cu răbdare, istoria locului.
Am pornit spre Luncani cu ideea, construită de-a gata, că în coasta Bacăului nu voi putea găsi decât o așezare contaminată inevitabil de vecinătatea citadină. Întâlnirea cu locul acesta, conservat în tiparele sale identitare, e, însă, o revelație. Nu te lasă să te mai gândești la ce ai lăsat în urmă, ci numai la ce e aici de descoperit. Paradoxal, deși închegat la doar o aruncătură de băț de oraș, satul are aerul unei cetăți naturale încă necucerite. Dealurile, înveșmântate în verdele năstrușnic meșterit de ploile repezi, de vară, poienile largi, peste care tăriile cerului dau năvală, gata să îmbrățișeze pământul, valurile colinelor plutind pe linia orizontului, mirosul crud al pădurii de pe Chicerea, te ademenesc, care mai de care, să le admiri și să nu te mai dai dus. La poalele Dealului Stanca, parcă zămislită din puterile miraculoase ale căușului de vale, stă, de la 1777, o strașnică, dar blândă alcătuire de bârne: Bisericuța Vovidenia, podoaba locului. De-a stânga sa, cândva, cu veacuri în urmă, a existat prima vatră a satului. De-a dreapta au stat vreme îndelungată codri nepătrunși.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
