Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată) (Luca 5, 1-11)
În locașul bisericesc Hristos continuă să săvârșească în modul cel mai direct toată lucrarea Sa mântuitoare sau sfințitoare. Prin ea Hristos unifică cu Sine și întreolaltă pe cei ce cred în El și-i întărește spre lucrarea preoției lor generale în ființa proprie și în creația cosmică. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creația spre unitatea ei desăvârșită, treimică, conducere care se înfăptuiește prin dăruirea ei în Hristos lui Dumnezeu și, prin dăruirea lui Dumnezeu prin Hristos, nouă.
Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației, sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său, sau prin energiile necreate ale Lui, și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină. E o unitate imprimată de unitatea treimică, datorită unei tot mai accentuate pătrunderi a creației de Sfânta Treime sau de puterea Ei care unifică persoanele în iubire fără să le confunde.
Locașul bisericesc este spațiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos, pentru că inima Liturghiei ce se săvârșește în ea este dumnezeiasca Euharistie, care constă în taina prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului și în împărtășirea cu ele a credincioșilor. O mare parte din celălalt cult săvârșit în ea este alcătuită din celelalte Taine. Iar în Taine credincioșii primesc prin rugăciuni și acte văzute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care – ca lucrare necreată izvorâtoare din ființa lui Dumnezeu – nu e despărțit de prezența iubitoare a lui Dumnezeu, în această lucrare aflându-se Însuși Cel ce lucrează.
În locașul bisericii luând loc (aflându-se), în timpul Sfintei Liturghii, pe Sfânta Masă din Altar, prin prefacere, însuși Trupul și Sângele Domnului, spre împărtășirea credincioșilor de ele, are loc întâlnirea culminantă a acestora cu Iisus Hristos și cu Duhul Lui cel Sfânt, Care a prefăcut pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului și le-a umplut pe acestea de prezența Sa. Iar întâlnirea cu Hristos în locașul bisericii nu e trăită de credincioși ca persoane izolate, ci în comunitate, întărind unitatea dintre ei, fără de care nu este mântuire.
Astfel locașul bisericii nu e numai o casă de rugăciune a credincioșilor, care și-ar lua puterea de unire cu Dumnezeu și întreolaltă din ei înșiși, ci o casă în care lucrează Dumnezeu, mai bine zis Hristos Însuși prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărțiți de Tatăl. Sfânta Treime îi unește pe ei în locașul bisericesc fără să-i confunde, așa cum sunt unite și Persoanele dumnezeiești.
Credincioșii nu se adună în locașul bisericesc numai pentru a se ruga împreună unui Dumnezeu care rămâne la distanță, sau pentru a asculta o predică despre El. Acest lăcaș este totodată și un loc al prezenței și al lucrării lui Dumnezeu cel în Treime. Precum este în cer, așa este Sfânta Treime și în biserică, sau cerul e prezent în biserică. Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioșilor, ci la această chemare a lor răspunde cu prezența și lucrarea Lui. În mod special întâlnirea aceasta ajunge până la punctul culminant în mâncarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel răstignit și înviat și în băutura Sângelui Său cel vărsat pentru noi dintr-o iubire nețărmurită, pentru ca și noi să ne umplem de o iubire asemănătoare cu care să-i răspundem Lui și să ne întâmpinăm unii pe alții.
Această esență generală a cultului ortodox, cu deosebire a Sfintei Liturghii săvârșite în locașul bisericii, apare într-o seamă de caracteristici ale lui, pe care le vom înfățișa, referindu-ne mai ales la Sfânta Liturghie.
1. Sfințenia locașului bisericesc
Sfânta Liturghie și celelalte Taine săvârșite în locașul bisericesc sunt trăite de către credincioși ca evenimente sfinte, care se săvârșesc în lume, dar vin de dincolo de lume și transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Acestea îmbracă locașul bisericesc cu însușirea sfințeniei.
Creștinismul occidental a făcut încă din vechime o deosebire între noțiunea de sfânt (sanctus) și cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca Persoană (credincioșii ajunși la desăvârșire sunt numiți și ei în Biserica Romano-Catolică uneori sfinți, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamați ca atare printr-un act de beatificare). Pentru locașul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se trăiește de credincioși în biserică, se folosește numirea de sacru, care e mai puțin decât sfânt. De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau acțiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că grația dată prin sacramente este socotită în catolicism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism și de cultele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experiențe și nu produce nici un fel de transformare în planul vieții credincioșilor.
În această distincție dintre sacru și sfânt în creștinismul catolic e implicată, credem, necunoașterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind și ea sfântă, ca și Dumnezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca „sfinte” toate actele săvârșite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele și obiectele atinse de ea, toate fiind „sfințite” prin aceasta. Creștinii ortodocși vorbesc de „sfințirea” apei, a veșmintelor preoțești, a icoanelor, a caselor, de „sfințirea” celui hirotonit ca preot. Pentru ei e „sfântă” crucea, sunt „sfinte” icoanele, e „sfântă” biserica, și vasele din ea. Ei nu-L consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărțit de acestea. Dacă în distincția pe care o face catolicismul între sfânt și sacru se poate spune că e implicată învățătura lui despre caracterul creat al grației de care se folosește Dumnezeu pentru a produce unele transformări în planul bisericesc, dar nu niște imprimări ale puterii lui Dumnezeu Însuși, în neadmiterea deosebirii și separării dintre sfânt și sacru în Ortodoxie e implicată conștiința că Dumnezeu este prezent El Însuși în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturile ridicate în planul vieții bisericești.
Biserica Ortodoxă urmează în această privință exemplul Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt e dat nu numai lui Dumnezeu și persoanelor care intră în legătură cu El, ci și obiectelor supuse lucrării Lui, obiecte care nu pot fi concepute decât în legătură cu Persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenești – sfințite de lucrarea Lui. În Ieșire 3, 5 se spune: „Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt”; în Ieșire 29, 37, că „altarul va fi sfânt„. În Levitic 10, 10 se cere: „să deosebești între ce este sfânt și ce nu este sfânt, între ce este necurat și între ce este curat”. La Iezechiel 44, 23 se cere iarăși preoților „să învețe poporul să deosebească între ce este sfânt și ce este spurcat, între ce este curat și ce este necurat”. La Iona 2, 6 și 8 se numește sfânt templul. La Avacum 2, 20 se spune: „Domnul este în templul cel sfânt al Său”; în Psalmul 96, 8 se spune: „Închinați-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui”. În câteva locuri din Vechiul Testament traducerea franceză folosește pentru obiecte întrebuințate în cult calificativul sacru. Dar traducerea românească folosește peste tot termenul sfânt. Astfel, în traducerea franceză se spune: „Vei face lui Aaron veșminte sacre” (Ieș. 28, 2); „A pus placa de aur, ca diademă sacră” (Lev. 8, 9); sau: „Fineas purta în mâini vasele sacre” (Num. 31, 6)1. Dar traducerea românească folosește în toate locurile amintite numirea de sfânt și chiar traducerea franceză folosește această numire în marea majoritate a locurilor2, căci la baza ambelor cuvinte franceze stă evreiescul kadoș.
În Noul Testament se folosește termenul sfânt (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci și pentru persoanele închinate slujirii Lui, ba chiar pentru toți creștinii, deci și pentru Biserica constituită din ei (Efes. 5, 22). Sfântul Apostol Pavel cere să înfățișăm trupurile noastre „jertfă sfântă lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujește Domnului spune că e „sfântă” și în sufletul, și în trupul ei (1 Cor. 7, 34). Mântuitorul numește chiar templul și altarul din el sfinte, ba și aurul și darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept că uneori se folosește în Noul Testament pentru mâncărurile sfințite în templu nu numai numirea de „sfinte”, ci și de „sfințite” (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latină a tradus-o cu „sacre”. Dar faptul că pentru templu este folosit în Sfânta Scriptură atât cuvântul sfânt (haghion), cât și sfințit (hieron) arată că între înțelesurile acestor cuvinte nu se face o strictă deosebire. Faptul acesta îl redă bine limba română când numește pe Dumnezeu Sfânt ca Unul ce are sfințenia din Sine, iar persoanele și lucrurile care se împărtășesc de sfințenia lui Dumnezeu le numește uneori sfinte, alteori sfințite (hiera). Și acest uz al limbii române e îndreptățit prin faptul că, chiar dacă persoanele omenești și anumite obiecte sunt socotite numai părtașe la sfințenie, deci numai sfințite, nu sfinte prin ele însele, în ele a coborât și e sălășluită puterea necreată a aceluiași Dumnezeu, izvor al sfințeniei, neprimind numai o grație creată, care menține o separație între ele și Dumnezeu.
2. Locașul bisericii, spațiu sfințit de prezența lui Dumnezeu Însuși și prin coborârea Lui în el
Astfel, departe de a fi profanizat toate, cum spun mai nou unii teologi protestanți, Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Lui și prin trimiterea Duhului Său cel Sfânt, a adus putința îmbrăcării în sfințenie a tuturor celor ce-L primesc prin credință. Căci „Hristos ni S-a făcut tuturor înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate și sfințenie și răscumpărare” (1 Cor. 1, 30). El nu ne mai cere acum să ne facem sfinți mai mult prin eforturile noastre, ci ne face sfinți prin sălășluirea Sa și a Duhului Său în noi (Gal. 2, 20; Efes. 2, 9; 3, 24).
În ceea ce privește sfințenia locurilor și lucrurilor, e drept că nu mai există un singur templu sfânt în care să se aducă jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu primește închinarea în tot locul, numai să se facă „în duh și adevăr” (In. 4, 24). Dar, așa cum există o gradație a sfințeniei persoanelor, la fel există o gradație a sfințeniei locurilor. Locurile, mai bine zis locașurile în care credincioșii se adună cu un efort de gânduri, de simțiri deosebite pentru a asista și participa la acte sfinte, au o sfințenie deosebită. Ei se adună în ele cu astfel de simțiri și gânduri și intenții, pentru că știu că Dumnezeu e sălășluit într-un mod mai deosebit în ele.
Astfel, încă din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite încăperi pentru adunarea credincioșilor pentru rugăciune și pentru săvârșirea Tainelor, ca și pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Așa Sfântul Apostol Pavel îl învață pe Timotei să știe cum trebuie să se poarte în „casa lui Dumnezeu” (1 Tim. 3, 15). Deci încăperea aceasta nu era socotită numai o casă de rugăciune a credincioșilor adresată unui Dumnezeu absent, ci se socotea că Însuși Dumnezeu locuia în ea. Faptul că Sfântul Apostol continuă: „care este Biserica (ekklesia) Dumnezeului celui viu, stâlp și întărire a adevărului„, arată că el vedea într-o strânsă legătură locașul cu comunitatea bisericească ce se aduna în el (ekklesia). Căci într-adevăr un locaș de slăvire a lui Dumnezeu, în care nu se mai adună credincioșii, nu mai e un locaș viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrător, deci viu. Dar nu e mai puțin adevărat că un simplu locaș, fără Dumnezeu prezent în el împreună cu comunitatea credincioșilor, deci un locaș al unei simple adunări a credincioșilor, n-ar mai fi „stâlp și întărire a adevărului”. De aceea Părinții adunați în sinoade, când hotărau formula unei învățături de totdeauna a Bisericii, se vedeau uniți pe ei, ca reprezentanți ai Bisericilor lor, cu Sfântul Duh: „Părutu-s-a Sfântului Duh și nouă”. Ba, mai e de amintit că ședințele sinoadelor se țineau de obicei în biserică, iar despre episcopii de la Sinodul IV ecumenic se spune că au pus lângă moaștele muceniței Eufimia din biserica din Calcedon cu acest hram două hârtii cu cele două formule între care erau împărțiți membrii Sinodului („în două firi” și „din două firi”), și a doua zi au constatat că a doua formulă fusese aruncată de lângă moaște, iar prima rămăsese la locul ei. Sinodul a aprobat-o, de aceea, pe cea dintâi. Sfinții participă și ei la stabilirea adevărului lui Hristos, fiind în mod deosebit organe ale Sfântului Duh și membri ai Bisericii.
Acestea arată cât de strâns e legată Biserica în calitate de trup al lui Hristos de biserica în calitate de locaș în care își trăiește comunitatea de credincioși cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate menține fără comunitățile adunate în locașurile bisericești pentru a se împărtăși în toate din același Trup și Sânge al lui Hristos prin preoții hirotoniți de episcopii aflați în comuniune. Adunarea credincioșilor bisericii pentru săvârșirea dumnezeieștii Euharistii vădește unitatea trupului Bisericii. În locașul bisericesc nu ne adunăm pentru a ne ruga individual, ci pentru a manifesta și susține taina Bisericii celei una prin rugăciunea plină de același Hristos și prin împărtășirea de El. Iar Biserica își împlinește lucrarea ei sfințitoare asupra creației cosmice sau lucrează la unificarea acesteia prin comunitățile credincioșilor adunate în locașurile bisericești.
Caracterul acesta de case ale lui Dumnezeu, dar și de locașuri de adunare a credincioșilor trebuie să-l fi avut și „bisericile” amintite în Faptele Apostolilor și în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Așa, în Fapte se vorbește de „biserica” din Ierusalim care făcea rugăciuni în chip stăruitor, în formă de ectenii (ectenos), pentru Petru, cât timp se afla în închisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvântul „biserică” este iarăși folosit atât pentru adunarea credincioșilor, cât și pentru locul în care se ținea adunarea4. Sfântul Apostol Pavel vorbește în două rânduri de „biserica din casa lui Acvila și a Priscilei” (Rom. 16, 4; 1 Cor. 16, 19); altădată vorbește de „biserica din casa lui Nimfan”, pe care o deosebește de „frații” din aceeași localitate a Laodiceii, arătând că e vorba de un locaș, și nu de biserica în calitate de corp al credincioșilor în Hristos (Col. 4, 15). Cu siguranță că în această biserică-locaș cere Sfântul Apostol Pavel să se citească epistola lui către coloseni. Se pare că acest înțeles îl aveau și „bisericile Asiei”, în continuarea cărora e amintită de Sfântul Apostol Pavel „biserica din casa lui Acvila și a Priscilei” (1 Cor. 16, 19). Același înțeles îl pot avea și „toate bisericile lui Hristos” (Rom. 16, 16).
Înțelesul acesta de locaș al „bisericii” e confirmat și de deosebirea pe care o face Sfântul Apostol Pavel între „biserica” în care se împărtășesc credincioșii cu Trupul și cu Sângele Domnului și casele lor particulare, în care își pot satisface foamea și setea obișnuite: „Oare nu aveți case ca să mâncați și să beți? Sau disprețuiți biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei ce nu au?” (1 Cor. 11, 22). Dacă la 1 Tim. 3, 15 locașul de cult era numit „casa lui Dumnezeu”, aici e numit „biserica lui Dumnezeu”, arătând prin ambele numiri că aceste locașuri nu sunt simple săli de rugăciune lipsite de prezența lui Dumnezeu, ci case în care este prezent și deci și lucrător Dumnezeu.
În aceste locașuri era și un jertfelnic, sau un altar (1 Cor. 9, 13), care trebuie văzut ca masa pe care se săvârșește prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului spre împărtășirea credincioșilor (1 Cor. 11, 27). Locașurile creștine de cult nu se puteau arăta ca niște locașuri publice în primele timpuri ale creștinismului, când numărul creștinilor era foarte mic. Ele trebuia să se adăpostească de aceea în casele unor familii creștine. Până astăzi a rămas de atunci obiceiul în Grecia de a se rezerva în casă sau lângă casă o încăpere ca biserică, în care vine o dată pe an preotul (la ziua hramului) ca să săvârșească Sfânta Liturghie. Dar aceste biserici din case au căpătat un caracter public atunci când creștinismul a devenit numeros și mai ales atunci când n-a mai fost persecutat. Dar și când se adăpostea în case particulare, în ele se aduna o comunitate. Creștinismul nu s-ar fi putut menține fără adunarea creștinilor în locașuri în care se întăreau împreună în credință prin „rugăciuni și cântări duhovnicești” (Efes. 5, 19), dar în care aveau și credința în prezența și lucrarea lui Dumnezeu culminând în prezența lui Hristos pe altar, sub chipul pâinii și vinului, după „frângerea pâinii” și „binecuvântarea paharului” (Fapte 2, 42; Didahia celor 12 Apostoli). Această convingere bazată pe o trăire a lucrării lui Dumnezeu e mărturisită clar de Apostoli. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci Evanghelia noastră n-a venit la voi în cuvinte simple, ci în putere și în Duhul Sfânt și în încredințare deplină” (1 Tes. 1, 5). Sau: „Iar Celui ce poate să lucreze prin puterea cea lucrătoare în noi cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui Fie slava în biserică și întru Hristos Iisus, în veacul veacului, Amin„. Sau: „Drept aceea și noi mulțumim lui Dumnezeu că, luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu ați luat cuvânt omenesc, ci cuvântul lui Dumnezeu care lucrează în voi, cei ce credeți” (1 Tes. 2, 13) etc.
Încă de la Clement Romanul, pe la sfârșitul sec. I, aflăm că rânduiala ce se săvârșea de către comunitate în aceste „locașuri” se numea Liturghie 5 și că ea se săvârșea sub conducerea arhiereului înconjurat de preoți și diaconi, arhiereul fiind cel ce frângea pâinea și binecuvânta paharul. Iar aceasta se săvârșea, după porunca dată de Mântuitorul, la timpuri anumite și în locuri anumite. (†¦)
E foarte probabil că încă din primele secole creștine, în timpurile și locurile unde persecuția se domolea, apăreau și locașuri de cult publice. Se știe că astfel de săli publice de cult au apărut încă prin sec. II în părțile Siriei și în Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu acest nume ele au trecut la traco- și daco-romanii încreștinați din Peninsula Balcanică și din nordul Dunării de Jos, la care acest nume s-a păstrat până azi. Ele s-au putut păstra îndeosebi la daco-romanii din nordul Dunării, mai ales după retragerea autorităților romane și deci încetarea persecuției creștinilor din partea lor. Dar la daco-romanii creștini înțelesul acestor locașuri de săli publice s-a modificat în cel de case ale Împăratului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost influențată și de începerea Liturghiei, foarte timpuriu, cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh„. Prin aceasta, în sensul de locaș al bisericii s-a accentuat și mai mult legătura cu prezența lui Dumnezeu în el, sau cu întâlnirea credincioșilor de pe pământ cu Dumnezeu și cu sfinții în aceeași Împărăție a lui Dumnezeu, cu deosebire în Sfânta Liturghie. De altfel numele de Împărat folosit pentru Dumnezeu, cu deosebire în locurile amintite, în numirea bisericii și în cuvintele începătoare ale Liturghiei a fost luat, împreună cu alte elemente, de către cultul creștin din cultul iudaic, la începutul desprinderii lui de acela6. Pentru Dumnezeu, numirea aceasta o vedem aplicată încă la Sfântul Apostol Pavel în contextul unei propoziții care sună aproape ca un imn liturgic. Căci, numind pe Dumnezeu „Împăratul împăraților”, Sfântul Apostol Pavel termină zicând: „Căruia este cinstea și stăpânirea veșnică. Amin” (1 Tim. 6, 16)7. Avem aici, se pare, unul dintre imnele ce se rosteau în „biserici” încă din timpul apostolic. Dar numele de Împărat se dă lui Dumnezeu și în Apocalipsă (15, 3, 8).
Numele de „biserică”, păstrat până azi la poporul român, arată și el vechimea creștinismului lui.
Cum am spus, în tot timpul de până acum s-a păstrat în Ortodoxie sentimentul de sfințenie a locașului bisericesc, învățătura că el e casa lui Dumnezeu și deci că în el credincioșii se întâlnesc cu Dumnezeu în mod deosebit și de aceea trebuie să se întâlnească și ei toți pentru a primi puterea Lui și chiar Trupul și Sângele lui Hristos în comun8.
Definind locașul bisericesc, Simeon Tesaloniceanul spune că el este „casa lui Dumnezeu, că, deși este alcătuită din lucruri neînsuflețite, ea se sfințește cu dumnezeiescul dar și cu rugăciunile preoțești și nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu și pe El îl are locuitor și în ea sunt slava, puterea și darul Lui… Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casă, ci sfântă, ca una ce este sfințită de Preasfântul Părinte, cu Preasfântul Fiu prin Duhul Sfânt, fiind sălaș al Treimii” 9. Sfințirea ei înseamnă deci sălășluirea lui Dumnezeu în ea, mai bine zis sălășluirea lui Dumnezeu Cel în Treime, de o ființă și nedespărțită. Patriarhul Gherman al Constantinopolului din sec. VIII spune: „Biserica este templul lui Dumnezeu, locașul sfânt, casă a rugăciunii, mireasa lui Hristos care cheamă popoarele la pocăință și rugăciune”. „Biserica este cerul pe pământ, în care locuiește Dumnezeul cel ceresc, închipuind crucea și mormântul și învierea lui Hristos” (P.G. 98, 384). „Biserica este casa dumnezeiască, unde se săvârșesc jertfa vie, tainică și cele dinăuntru ale sfintelor, și sfânta peșteră, unde e mormântul și masa de suflet hrănitoare și de viață făcătoare” (P.G. 98, 385).
Biserica întrunește în ea toate cele cerești și cele pământești și prilejuiește continuarea lucrării de mântuire a lui Hristos până la sfârșitul timpului. (†¦)
* Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creației. În Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, București, 2000, pp. 49-61. (Sublinierile din text aparțin redacției)
note
1 Concordance des Saintes Ecritures, éd. II, Lausanne, 1965, p. 649.
2 Op. cit., pp. 662-663.
3 Ierom. Grigoriu. Hi theia leitourgia tis Euharistias tou Theou, Atena 1971, p. 85.
4 Vezi și pr. P. Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei. București, 1930, p. 31.
5 Epistola 1 către Corinteni, cap. XLI, 1.
6 Op. cit., cap. XL, 5, 5; L. Bouyer, La spiritualité du nouveau Testament et des Pères, Aubier, Paris, p. 221.
7 La masa pascală iudaică, ce avea loc seara, când se turna, la începutul ei, primul pahar de vin roșu, se spunea: Binecuvântat este Dumnezeul nostru. Binecuvântat ești Împărate al universului. Cel ce ai creat rodul viței (apud pr. P. Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei, București, 1930, p. 21). Dar numele de Împărat se dă lui Dumnezeu și în Apocalipsa 15, 3 („Împărate al neamurilor”) și el e implicat în acele locuri din Apocalipsa unde se vorbește de Cel ce șade pe tron (cap 3, 4, 5 etc.) și de Împărăția lui (11, 17; 12, 10).
8 Odo Cassel, Das christliche Opfermysterium, Verlags Styria, Graz, pp. 272 și urm.
9 Simeon Tesaloniceanul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, retipărit după traducerea din 1765, la 1865, București, p. 120.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 22 septembrie 2013)
