În Sfânta și Marea Vineri, Biserica Ortodoxă trăiește două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și punerea Sa în mormânt. Punctul central al slujbelor din această zi, și al tuturor slujbelor din întreaga perioadă premergătoare Sfintelor Paști, îl reprezintă Utrenia Sâmbetei celei Mari, în cadrul căreia este cântat Prohodul, informează „Ziarul Lumina”.
Tristețea acestei zile este reliefată în imnele liturgice alcătuite de Sfinții Părinți, care s-au întrecut în a creiona într-o manieră cât mai profundă și mai sensibilă simbolismul ei. Evenimentele în sine îndeamnă „tot trupul omenesc să tacă și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să Se junghie și să Se dea spre mâncare credincioșilor” (Axion în Sfânta și Marea Sâmbătă). Totuși, creația nu poate să nu se minuneze, cu întristare, de dragostea Mântuitorului Care a cuprins, având brațele deschise pe Cruce, tot neamul omenesc și Care a readus omul în starea primordială de împărat al creației. Timpul însuși stă la temelia Crucii, neputând cuprinde măreția celor petrecute. De altfel, observăm cum Sfânta și Marea Vineri este legată atât de strâns de Sfânta și Marea Sâmbătă, lucru care prevestește ieșirea din timpul actual și intrarea în „Ziua cea neînserată” a Învierii.
Încă din primele secole de la întemeierea Bisericii, a fost rânduit ca în Sfânta și Marea Vineri să nu se săvârșească Sfânta Liturghie, care, deși este o actualizare permanentă a Jertfei lui Hristos de pe Cruce, reprezintă un izvor de bucurie și lumină. La primele ore ale dimineții sunt săvârșite Ceasurile Împărătești, în care sunt citite toate proorociile din Vechiul Testament referitoare la Sfintele Pătimiri, a căror săvârșire o avem menționată încă din secolul IV și la care va lua parte, la Constantinopol, în secolele ce vor urma, însuși împăratul. Acestea sunt urmate de săvârșirea slujbei scoaterii Sfântului Epitaf, amintindu-ne de ridicarea Mântuitorului de pe Cruce de către Iosif din Arimateea și așezarea Lui în mormânt, uns cu miresme și înfășurat cu giulgiu.
Cântare duioasă și bogată în simbolisme și înțelesuri
Slujba Prohodului reprezintă o cântare duioasă și bogată în simbolisme și înțelesuri, alcătuită din dorința de a petrece Trupul lui Hristos aflat în Mormânt și de a-I fi alături. De altfel, această dorință este concretizată și în practica întâlnită în foarte multe regiuni din țara noastră, a trecerii pe sub masa pe care este așezat Sfântul Epitaf, care ne amintește că toți trebuie să trecem prin moarte, pentru a păși în viața veșnică cu Hristos. Această slujbă este împărțită, ca structură, în trei părți, prima parte având 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe și a treia parte 43 de strofe, prima strofă a fiecărei stări fiind reluată și la sfârșitul ei.
Originea acestei slujbe este cunoscută, având ca autor pe Sfântul Ioan Damaschin, mărturii despre cântarea ei fiind însă destul de rare, cel puțin pentru perioada postpatristică. Potrivit părintelui profesor dr. Nicolae D. Necula, Prohodul a fost tipărit pentru prima dată în țara noastră la data de 6 februarie 1836, prin purtarea de grijă a episcopului Chesarie Căpățână al Buzăului, de către ieromonahul Macarie, care a și reușit să schimbe metrica versurilor și să realizeze o traducere ritmată, rânduind strofele din fiecare stare, cu un număr egal de silabe și de accente ritmice. Epuizându-se prima ediție, redactarea acestei slujbe a fost încredințată marelui cărturar Anton Pann, care o va tipări în două ediții, la 1846 și 1853, cu titlul „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Aceasta va fi însă cu mult inferioară ediției tipărite de Macarie, care rămâne, de altfel, normativă, cu mici îndreptări, până astăzi.
Textul Prohodului este deosebit de profund și plin de simboluri, toată natura mărind Jerfa Mântuitorului de pe Cruce. La fel cum s-a bucurat odinioară la Nașterea Sa cu bucuria exprimată atunci atât de cald prin colinde, la fel plânge acum, atât de duios, cu tristețea transpusă în cuvinte, prin slujba Prohodului.
Câteva strofe deosebit de bogate în simboluri și analogii ne determină să ne îndreptăm cugetul asupra lor. Astfel, este amintit în strofa 39 din starea I cum la zidirea Evei, care înseamnă viață, a participat și Adam, din a cărui coastă a fost ea plămădită, și cum Mântuitorul, Noul Adam, este împuns cu sulița în coastă, izvorând din ea Viață. Sub același înțeles stă și strofa 42 din starea a II-a, care exprimă, poate, cel mai profund, sensul Jertfei Mântuitorului: „Ca un pelican / Te-ai rănit în coasta Ta, Hristoase / Și-ai dat viață l-ai Tăi fii care au murit / Răspândind asupra lor izvoare vii”. Mântuitorul este asemănat astfel unui pelican, care, potrivit unei legende, atunci când își vede puii înfometați, se rănește în coasta sa și îi hrănește pe aceștia cu propriul sânge.
Ceea ce dă acestei cântări o încărcătură duhovnicească și pastorală deosebită este participarea unanimă la ea a credincioșilor prezenți, nu numai cu duhul, ci și cu cuvântul. Este exprimată astfel o solidaritate a tuturor creștinilor așezați toți în jurul Trupului lui Hristos, simbolizat aici de Sfântul Epitaf, chemați de cuvintele: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Singurul moment din an când era cântată Doxologia Mare
Întreaga slujbă a Prohodului este o îmbinare deosebit de sensibilă între tristețea profundă și bucuria legată de zorii Învierii, care este pregustată încă din acest moment, cântarea Prohodului fiind urmată de Binecuvântările Învierii. Amintim totodată faptul că, potrivit unei rânduieli mai vechi consemnate în Tipicul constantinopolitan, acesta era singurul moment din an când era cântată Doxologia Mare (cântare care reproduce în primele cuvinte mărirea adusă de sfinții îngeri Pruncului Iisus la naștere), în restul anului aceasta fiind doar citită, ca Doxologie Mică.
La sfârșitul acestei Doxologii, preotul împreună cu credincioșii ocolesc biserica purtând Sfântul Epitaf. Această procesiune emoționantă și plină de frumusețe simbolizează purtarea și petrecerea Mântuitorului în drum spre mormânt, care este reprezentat de Sfânta Masă.
Deosebit de profundă în înțeles este și Paremia ce se citește după încheierea acestei procesiuni, extrasă din Cartea lui Iezechiel (37, 1-14) și care relatează o viziune a sa despre un câmp plin de oase omenești uscate, care s-au adunat la porunca lui Dumnezeu în forma lor de la început și au înviat. Apostolul care urmează Paremiei, extras din Epistola I către Corinteni (5, 6-8), vorbește despre aluatul care dospește toată frământătura, simbol al ridicării întregii firi omenești, prin Jertfa Mântuitorului, de la moarte la viață. Evanghelia care încheie slujba Prohodului amintește despre moartea reală cu trupul a Mântuitorului, despre îngropare și despre pecetluirea mormântului.
Denia Prohodului naște în fiecare om o emoție unică, sentiment care nu poate fi trăit decât prin participare, pentru că cine nu a gustat lacrimi nu poate gusta nici din parfumul luminii celei sfinte aduse de Învierea Mântuitorului Hristos.
