Mănăstirea Brâncoveni ar trebui să fie un loc de pelerinaj cu totul special pentru întreaga suflare românească. De acest așezământ monahal a fost legat Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu, care și-a petrecut aici anii copilăriei și ai adolescenței. Oameni dragi ai săi își dorm somnul de veci în acest sfânt lăcaș. O icoană făcătoare de minuni și un izvor cu apă tămăduitoare vindecă și astăzi durerile sufletești și chiar trupești ale oamenilor.
În maiestoasa ei singurătate, Mănăstirea Brâncoveni dăinuie de sute de ani în ținutul Oltului (fost Romanați), la jumătatea distanței dintre Caracal și Slatina, în partea sud-estică a comunei Brâncoveni. Așa cum se înfățișează astăzi – albă ca un crin, îngrijită, împodobită cu flori și rugăciuni neîncetate -, nu s-ar crede că a fost vreodată umbrită de încercări.
Începuturile vieții monahale de la Brâncoveni se cufundă în veacurile îndepărtate ale timpului, înainte ca mănăstirea să fie refăcută, în 1494, de boierii Craiovești. Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583.
Jupânița Calea, străbunica domnitorului Matei Basarab, construiește pe locul actualului paraclis, în anul 1570, o bisericuță de lemn.
Ca semn de mulțumire în urma vindecării „de bubele ce avea de multă vreme pe mâini” cu apa Izvorului Tămăduirii care curge și astăzi, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu – bunicul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu – refac mănăstirea între anii 1634 și 1640. Atunci s-au construit chiliile, turnul-clopotniță, casele și beciurile domnești, s-a pictat biserica și s-au ridicat ziduri de apărare.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
